Laszlo Bocsardi, directorul unuia dintre teatrele cel mai bine cotate din ţara noastră, Teatrul „Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe, este nominalizat anul acesta la Premiile UNITER la categoria „Cel mai bun regizor” pentru spectacolul „Caligula”, pus în scenă la Teatrul Naţional din Craiova.
Montarea beneficiază de interpretarea magistrală a lui Sorin Leoveanu, şi el nominalizat la categoria „Cel mai bun actor în rol principal”. Despre acest spectacol şi despre ce defineşte creaţia lui Laszlo Bocsardi am vorbit şi noi cu regizorul.
Ce reprezintă spectacolul „Caligula” în cadrul valoroasei şi bogatei dvs. cariere?
Caligula ca text a devenit important pentru mine mai ales din cauza personajului principal. Construcţia, filozofia piesei se realizează mai ales prin figura ambiguă a acestui tiran, care are sufletul unui adolescent sătul de laşitatea şi imoralitatea burgheză a celor ce îl înconjoară. Un personaj extrem de complex, contradictoriu, cu o sete de dragoste cosmică, care cu dorinţa sa de absolut de a avea imposibilul trezeşte copilul din noi. Orice oroare ar comite, tot el rămâne personajul cel mai apropiat de sufletul nostru. Este un text foarte mare şi mă simt norocos pentru posibilitatea de a fi putut lucra cu el într-un moment prielnic, având ca partener un actor genial, o distribuţie aproape perfectă şi condiţii de lucru foarte bune.
Cum aţi ajuns să montaţi „Caligula” şi cum l-aţi ales pe Sorin Leoveanu în rolul titular?
Alegerea acestui text se datorează în totalitate existenţei în trupa craioveană a lui Sorin Leoveanu, care, la rându-i, paralel cu mine, avea acelaşi vis: Caligula. E clar că la mijloc e vorba de soartă. Alta explicaţie pentru alegerea făcută nu găsesc.
Preferaţi mereu să lucraţi pe texte mari, importante. De ce vă simţiţi mai apropiat sufleteşte de „clasici”?
Cu cât torsiunea societăţii creşte, cu cât regăsim mai greu valorile esenţiale ale culturii noastre, cu atât textele clasice devin mai necesare pentru mine. Desigur, nu sunt un regizor tânăr, deci nu exclud varianta că este vorba de o reacţie exagerată a mea faţă de ceea ce se întâmpla în jurul meu. Cred că, de fapt, sunt două posibilităţi de a studia prin teatru realitatea existentă: prin texte clasice, când se caută să se verifice dacă valoarea acestei literaturi consacrate poate fi tradusă în teatru contemporan, care să comunice cu noi, sau varianta textelor noi prin care prin pornirea de la situaţii mai „cotidiene”, folosind un limbaj mai sec, mai comun se încearcă regăsirea unor relaţii, situaţii arhetipice, universal valabile. Desigur, acest lucru este valabil doar în cazul unui teatru valoros, care caută să devina act artistic şi nu doar interesant. Eu prefer prima variantă, cea a textului clasic.
Sunteţi de părere că atât regizorii, cât şi actorii mari sunt creaţi pe texte mari?
Sunt sigur că textele valoroase, indiferent dacă sunt clasice ori contemporane, care, pe lângă o construcţie, o dramaturgie complexă, subtilă, au şi miză, pot influenţa în mod pozitiv formarea atât a actorilor, cât şi a regizorilor.
Aveţi concurenţi serioşi anul acesta la UNITER, pe Silviu Purcărete şi pe mai tânărul Radu Nica. Ce credeţi despre cei doi colegi ai dvs. cu care sunteţi în competiţie?
Silviu Purcărete este pentru mulţi dintre noi unul dintre cei mai speciali, cei mai originali regizori ai lumii. Sunt foarte onorat că am fost nominalizat alături de domnia sa. Nu i-am văzut din păcate spectacolul de la Sibiu.
Pe Radu Nica îl consider un regizor valoros. I-am văzut, spectacolul şi mi-a plăcut. Ca şi pe Silviu, şi pe el l-am invitat la Sfântu Gheorghe să regizeze la Teatrul Tamasi Aron.
Sunteţi un regizor perfect „bilingv”, să-i spunem aşa, montând şi la Teatrul „Tamasi Aron”, pe care îl conduceţi, dar şi pe scene româneşti. Credeţi în existenţa unei limbi comune a teatrului?
Există diferite limbaje teatrale, lucru ce nu are de a face cu limba de vorbire a artiştilor. Eu, care am lucrat cu actori români, cu actori maghiari din ţară, din Ungaria şi chiar din Serbia, pot spune că m-am înţeles mult mai bine cu actorii români decât cu cei din Ungaria. Comunicarea depinde de cultura teatrală a societăţii în care cineva a fost crescut, dar şi de sensibilitatea fiecăruia. Nici aici nu există reţete.
Ce urmează să mai puneţi în scenă?
„Neînţelegerea” de Camus la Teatrul German din Timişoara.
Deci, de la unguri şi români, acum treceţi la nemţi. Interesantă abordarea dvs. multiculturală şi multilingvistică. Aşteptăm să vedem spectacolul.
