Soluţii româneşti care te fac să te simţi prost. Cum ne-am CÂŞTIGAT DREPTUL la o nouă OBLIGAŢIE

Aducerea aproape de realitate a votului obligatoriu, în condiţiile în care proiectul de lege al celor doi traseişti, Tudor Ciuhodaru şi Mircia Giurgiu, a devenit în cele din urmă literă de lege, merită o dezbatere în toată regula.

Iar asta, chiar dacă un asemenea proces va fi, inevitabil, presărat nu doar cu luări raţionale de poziţie, ci şi cu revărsări uriaşe de umori şi chiar dacă intrarea în vigoare este în continuare condiţionată de trecerea prin cealaltă Cameră, promulgarea legii de către preşedinte şi, eventual, de o hotărâre a Curţii Constituţionale. Bineînţeles, în situaţia în care legea va fi şi atacată la această Curte, ceea ce este de aşteptat dacă avem în vedere ritmul halucinant de alert în care instanţa cu pricina a fost până acum implicată – că a fost vorba de câini, că a fost vorba de tăieri de pensii şi salarii, că a fost vorba de împreunarea perversă a unora cu Securitatea, înainte de 1989.

Pe de altă parte, cu toate că este încă proaspăt, subiectul poate fi lejer introdus în aria controversei, iar asta încă de pe acum. Aici vor fi de urmărit două paliere – unul priveşte forma, celălalt fondul.

Înainte de a ne întreba esenţialul, anume dacă este bun sau rău votul obligatoriu în România de astăzi, ar fi cazul să ne pronunţăm pe formă. Ce credibilitate au, deci, iniţiatorii legii?

După cum am spus mai sus, Ciuhodaru şi Giurgiu sunt doi traseişti politici cu patalama, iar acest detaliu neonorant din CV-ul lor ar fi cazul să ne stârnească din start dubii cu privire la sinceritatea cu care au pornit la drum, la cât sunt de capabili cei doi în a evita căderea în păcatul superficialităţii, la cât sunt de intim dispuşi cei doi în a urma linia unor principii, din moment ce au abdicat până acum de la comandamente etice infinit mai laxe.

În al doilea rând: când a trecut prin furcile caudine ale Parlamentului acest proiect? O ştie acum toată lumea, că la finele Săptămânii Mari, când atenţia opiniei publice, dar şi a politicienilor, este copleşită de mireasma relaxantă a mini-vacanţei de Paşti, a discuţiilor interminabile despre rolul şi rostul mielului în România secolului XXI, a dezbaterilor docte, comparative, despre cum fac turism bulgarii şi cum îl fac românii în această perioadă specială.

A devenit un obicei funest pentru consolidarea democraţiei autohtone ca evenimente-cheie, cu adresabilitate naţională, să fie livrate pe piaţa publică în cele mai neavenite momente, fix când simţurile publicului sunt, şi este de natura evidenţei, anesteziate.

Ultima experienţă de acest tip am trăit-o cu toţii cu ocazia Crăciunului şi Revelionului trecut, când o reformă de cert interes naţional, precum cea a sănătăţii, a fost lansată la apă când tot omul se concentra nu pe miel, ci pe purcel. Unii pentru că-l aveau, alţii pentru că nu.

Să fie, deci, o coincidenţă sau totul ţine de o continuitate atent şi cinic cultivată?

În al treilea rând: cum s-a metamorfozat proiectul celor doi parlamentari în lege? Ştim azi că tacit, tacit, tacit. Nu contest – este o proceduă parlamentară legală şi, nu contest, legea privind obligativitatea votului, sub rezerva unor sancţiuni cât se poate de drastice, nu este nici prima, nici ultima lege care trece astfel de filtrul Legislativului. Este, însă, cu adevărat corect faţă de cei vizaţi, faţă de noi toţi? Prefer naivităţii, dulcea îndoială.

Iar cu acestea am expediat deconspirarea formei. Totuşi, nici pe fond lucrurile nu stau cu mult mai  bine.

Prin traducerea votului într-o sarcină populară validată prin lege, acest drept fundamental care o bună perioadă în istorie a funcţionat ca filtru pentru politicile de segregare socială, de rasă şi pe criterii de sex, asistăm la transformarea unui drept universal într-o obligaţie de circumstanţă.

Să fie asta o alchimie binevenită, va fi ea eficientă, putem vorbi de un proces în spiritul vremurilor şi de o temelie solidă pentru progres?

Chiar dacă iniţiatorii şi-or fi propus să dea un impuls decisiv participării active a cetăţenilor la viaţa cetăţii, pe fondul unei prezenţe la vot tot mai reduse, intenţiile bune trădează ample lucrări de amenajare a unui drum ireversibil spre Iad.

Este o rătăcire incalificabilă, oricât de mult te-ar frustra momentul, să operezi o reducţie atât de brutală şi de buimacă a universalului la particular, a dreptului la obligaţie, a opţiunii conştiente la un tip insolubil de supunere impusă în contra-spiritului actualei civilizaţii occidentale.

E drept, mare parte din cele ce se întâmplă cu România îşi are rădăcinile adânc înfipte în neimplicarea civică a unor vaste categorii sociale, a unui vast număr de oameni. Prezenţa slabă la vot din ultimii ani stă ca o dovadă vie în acest sens.

Un Ciuhodaru sau un Giurgiu vor crede că vor rezolva problema plasând nişte amenzi şi restrângând individului nişte drepturi, cât or fi ele de fundamentale.

 Să fie, însă, chiar atât de simplu? Rezolvă legea lor problema de fond, anume slaba prestaţie a multora dintre politicieni, corupţia care a devenit endemică la vârf, lipsa de voinţă în a trata cauzele bolii şi mişto-ul cu care sunt abordate până şi efectele ei?

Rezolvă votul obligatoriu incoerenţa societăţii civile şi, mai mult decât incoerenţa, incapacitatea acesteia de a coagula suficientă forţă şi de a dezvolta o masă critică, în zona civică, relevantă pentru a avea succes în persuadarea autorităţii?

Ce bine ar fi fost! Dar asta sigur nu se va întâmpla. Pentru astfel de lucruri este nevoie de responsabilitate, nu doar colectivă, ci individuală, e nevoie de timp, e nevoie de înţelegere a culturii democratice, e nevoie de informare. E, deci, nevoie de fiecare dintre noi…

Civismul nu se face cu parul, responsabilitatea nu e un dat, ci se clădeşte, iar solidaritatea înseamnă rafinament nu atavism şi tocmai de aceea ar trebui înţeleasă ca încununarea unui efort amplu.

De cealaltă parte, nici corupţia şi nici incultura care macină intestinele autorităţii nu vor fi îndepărtate numai cu duhul blândeţii.

În acest din urmă caz chiar e nevoie de legi şi, pasul doi, de sânge rece întru aplicarea lor. Interesant, însă, cum dinspre zona politică disponibilitatea legiferării fără cusur şi a penalizării obscene se dovedeşte largă pentru cei mulţi, dar strâmtă pentru cei puţini.

Unii vor zice chiar că baronii care domină judeţele primi-vor lovitură dură prin impunerea obligativităţii ca tot omul să voteze la alegeri. Că votul se va „scumpi”, că manipularea electoratului va avea marje de manevră dramatic reduse.

Să fie fix asta arma cu care putem îngenunchia nenorocitul de baron şi acest stil de a face politică prin care a fost pervertită această artă până în cele mai intime interstiţii?

Din contră, şansele cele mai mari sunt să obţinem contrariul. În faţa unui vot obligatoriu, a unor amenzi şi ameninţări cu restrângerea unor drepturi  (din punctul meu de vedere colosale), coroborat cu stilul semi-dictatorial în care se face politică în judeţe şi, deci, cu puterea uriaşă pe care o dezvoltă baronul local prin „curtenii” săi în teritoriu, este mai aproape de adevăr că electoratul care până acum nu se deplasa la vot, din lehamite, să renunţe forţat la tihna sa barbară şi să pună ştampila din RESEMNARE. Iar când o pune aşa şi când alternativele sunt limitate sau inexistente, oare pe cine va alege? Oferă cineva garanţii că „spiritul de turmă” a fost eradicat în România? Nici cu tuberculoza nu am reuşit asta.

Dacă până acum au tăcut, cei aproape 50% din românii cu drept de vot care au refuzat până acum să meargă la urne au în sfârşit ocazia să se facă auziţi. Ei sunt potenţialele victime ale rigorilor noii legi, în cazul că aceasta va trece de filtrele Preşedinţiei şi Curţii Constiuţionale. Dacă nici de data asta nu îşi vor formula punctul de vedere, că e pro, că va fi contra, atunci, cu adevărat, Ciuhodaru, Giurgiu şi alţii ca ei, care pun semnul egalităţii între boligaţie şi drept, au fir întins la pescuit.

P.S.: Ca orice cetăţean cu drept de vot din ţara asta, m-am lovit de fiecare dată de oferta electorală îndoielnică. De fiecare dată am mers însă la vot. Uneori am ales pe cineva, alteori mi-am anulat singur votul, ştampilând tot ce am întâlnit în cale. O consider drept cea mai onestă formă de protest. Măcar prin simpla dislocare din confortul unei duminici acasă şi deplasarea la secţia de votare dai dovadă că te interesează ce se întâmplă în jur. Dacă nici pe tine însuţi nu te interesează de tine însuţi, atunci orice pretenţie pe care o emiţi faţă de altul îşi pierde valoarea.