În Europa, discursul politicienilor şi al presei privind energia nucleară s-a intensificat în anul care s-a scurs de la catastrofa de la centrala Fukushima Daiichi. Totuşi, acum este necesară şi oportună o dezbatere imparţială despre locul pe care îl ocupă energia nucleară în lume.
Europenii nu ar trebui să creadă că numai ei au dreptate când vine vorba de politicile de energie nucleară, însă aşa ne purtăm. Pe de altă parte, Europa e conştientă de responsabilitatea ei în materie de securitate, noi încă putem promova un cadru instituţional care să disciplineze statele şi să promoveze o mai mare transparenţă, acolo unde sunt semnalate riscuri globale ale energiei nucleare.
Europa s-a ocupat de cercetările avansate asupra tehnologiilor mai sigure, mai ales asupra unei a patra generaţii de tehnologie folosită la reactoarele nucleare. Noi, europenii, nu ne permitem luxul de a demonta un sector industrial de o mare valoare, în care avem un avantaj real.
În Europa, Fukushima a însemnat relatări despre perspectivele sumbre reprezentate de energia nucleară. Publicaţia germană „Der Spiegel” a trâmbiţat despre „un 11 septembrie al energiei nucleare” şi „sfârşitul erei nucleare”, în timp ce cotidianul spaniol El Pais a predicat despre faptul că sprijinirea acestui tip de energie este „iraţională” şi că China „şi-a înfrânat ambiţiile legate de energia nucleară”. Dar realitatea a demonstrat că asemenea viziuni sunt deopotrivă subiective şi greşite.
Într-adevăr, câteva ţări europene – Belgia, Italia, Germania, Elveţia – şi una singură noneuropeană, Peru, s-au angajat public să evite energia nucleară. Aceste decizii afectează 26 de reactoare nucleare, în timp ce, în acest moment, în toată lumea, sunt în construcţie 61 de reactoare; au fost proiectate încă 156, iar 343 sunt în fază de dis-cuţii. Dacă toate aceste planuri sunt duse la bun sfârşit, numărul reactoarelor nucleare – 437 în prezent – se va dubla.
Dar şi mai interesant este că boom-ul nuclear nu se produce la nivel global: Brazilia este fruntaşă în America Latină, iar continentul cu cea mai mare dezvoltare este Asia, mai ales China şi India. Dacă comparăm această distribuţie geografică cu felul în care arăta industria nucleară înainte de dezastrul de la Three Mile Island, din 1979, putem face o corelaţie destul de clară, pe de-o parte, între politicile de energie nucleară ale ţărilor şi, pe de alta, poziţia lor geostrategică şi puterea lor economică.
Dacă apetitul pentru reactoare reflecta, în anii ’70, impulsul internaţional dat de Uniunea Sovietică şi mai ales de Vestul geopolitic – Japonia, Statele Unite şi Europa -, astăzi centrul de gra-vi-taţie s-a mutat irevocabil asu-pra Estului, unde energia nucleară a devenit „o poartă către un viitor prielnic”, după cum precizează un comentariu din 2011, apărut în The Hindu. Preşedintele american Barack Obama, într-un acord evident cu această perspectivă, a pariat silenţios că garanţiile de împrumut şi cercetarea investite în crearea unor mici reactoare vor reconfirma poziţia globală a Americii ca cea dintâi dintre naţiuni la tehnologia nucleară civilă şi vor ajuta America să-şi reafirme im-portanţa, în noua ordine globală.
Energia este, desigur, legătura de sânge a oricărei societăţi, reflec-ta-tă în corelaţia dintre cererea de energie şi venituri. Pe această logică, avantajele energiei nucleare, mai ales bonitatea şi costurile, sunt evidente. Raportul Agenţiei Internaţionale a Energiei din 2010, World Energy Outlook, prevede o creştere a cererii globale de energie cu 30% până în 2030, o realitate neiertătoare pe care o simţim mai ales la ţările în curs de dezvoltare, cu precădere în Asia.
Deci expansiunea energiei nucleare este şi va fi în continuare un fapt. Dacă vor să fie responsabili, europenii trebuie să lucreze la ridicarea standardelor de securitate internaţională pentru gestionarea puterii nucleare, nu să iasă din joc. Adevărata lecţie pe care ne-o dă Fukushima este că controlul statului este necesar, dar nu suficient ca să asigure securitatea nucleară.
Din păcate, o propunere lansată anul trecut la Agenţia Internaţională pentru Energie Nucleară, care urmărea lansarea unui sistem de control internaţional privind siguranţa şi securitatea puterii nucleare în lume, a eşuat în mod evident cu consimţământul tacit al Uniunii Europene. Ce e şi mai rău este că, cu sprijin european, bugetul AIEA, care şi aşa era mărunt, ridicându-se la doar 300 milioane de euro, a fost redus cu aproape 10%.
În aceste condiţii, o iniţiativă care să mandateze inspecţii aleatorii ale AIEA la 10% din reactoarele nucleare aflate în funcţiune a fost abandonată în mai puţin de trei ani, din nou cu sprijinul Uniunii Europene, sub motivul că responsabilitatea securităţii şi a verificărilor ar trebui să rămână în sarcina fiecărei ţări. Singura înţelegere la care s-a ajuns prevede că AIEA poate voluntar să efectueze inspecţii în ţările membre. Cât despre Uniunea Europeană, dezbaterea şi formularea finală a testelor de stres din martie 2011, calificate drept „furtunoase” de premierul polonez Donald Tusk, au arătat o mulţime de deficienţe şi de slăbiciuni.
Poate cea mai izbitoare contradicţie în discursul nuclear european se referă la discrepanţa dintre efortul ţărilor de a spori creşterea economică şi rata de angajare şi frivolitatea statelor membre, pe care o manifestă când abandonează industria nucleară, care ţine şi de design, proiectare şi tehnici de comandă şi control – lucruri la care Europa avea un avantaj clar în industrie.
O excepţie încurajatoare este înţelegerea recentă dintre Marea Britanie şi Franţa de a pecetlui o alianţă între Rolls Royce şi Arreva în domeniul tehnologiei nucleare. Dar ele nu ar trebui să fie singurul exemplu. Este rezonabil că ţările europene vor să renunţe la o nişă prosperă din considerente ideologice, de altfel irelevante din perspec-tivă globală?
Energia nucleară s-a dezvoltat în Europa o dată cu avântul economic al continentului de după război şi a coincis cu gradul cel mai mare de încredere pe care Vestul l-a arătat în economie. Astăzi, când tot mai multă lume percepe continentul nostru ca pe bolnavul din economia globală, faptul că am renunţat la dezvoltarea energiei nucleare nici nu va avea ecou pe scena mondială. Dictarea direcţiei politicilor nu mai face parte din atribuţiile Europei. Purtarea responsabilă însă, da. 
Ana Palacio este fostul ministru de Externe al Spaniei şi fost vicepreşedinte senior şi consilier general al Băncii Mondiale.
Copyright: Project Syndicate, 2012.
www.project-syndicate.org
