Un an de la „ruşinea Severin”. Ce i-a stimulat apariţia

S-a împlinit un an de la scandalul privind comerţul cu amendamente pe care europarlamentarul român, Adrian Severin, s-a arătat dispus să-l facă în schimbul unor remuneraţii mai mari decât cele clasice, „după buget”.

În ciuda gravităţii dezvăluirilor făcute la acea vreme de jurnaliştii de la Sunday Times, cu toate că subiectul a fost documentat de publicaţia britanică inclusiv cu camera ascunsă, în pofida demisiilor imediate la care au recurs ceilalţi politicieni europeni care s-au pretat la faptele de care se face vinovat şi Adrian Severin, oficialul român a ţinut să-şi agaţe definitiv demnitatea în cui şi să apuce o cale, altminteri atât de bătătorită în ţara de origine: a negat evidenţle şi a arătat un dispreţ uluitor faţă principii, faţă de concetăţeni şi, în paticular, faţă de alegătorii săi.

De la momentul martie 2011 până în prezent, dosarul Severin a traversat câteva momente interesante (aşa cum o relevă un scurt istoric realizat recent de Hotnews), dar, în esenţă, situaţia politicianului român a cam rămas aceeaşi. Şi-a păstrat mandatul, iar anchetele deschise pe numele său nu au ajuns încă la un final.

Aşa stand lucrurile, ne-au luminat în vreun fel, în acest interval de 12 luni, efectele concluziilor trase de ancheta jurnalistică a Sunday Times?

Pentru standardele româneşti în materie de moralitate şi corupţie, scandalul iscat de comportamentul lui Adrian Severin poate trece drept o simplă bagatelă.

Un bun indicator pentru a ne lămuri clar şi distinct cât de departe suntem faţă de restul lumii civilizate l-a constituit la vremea respectivă atitudinea incriminaţilor.

În timp ce alţi eurodeputaţi căzuţi în capcana întinsă de cei de la Sunday Times au demisionat, oficialul român nu a renunţat nici până azi la mandat.

Şi nu este aici vorba numai de nesimţirea lui Severin, ci, mai grav, de rădăcinile acestei nesimţiri. Ele îşi trag seva din atitudinea generală a publicului românesc, pe care politicienii acestei ţări îl percep, poate corect, drept infinit mai ignorant decât ar fi cel din restul statelor UE, însetat la nivel declarativ de dreptate, dar şi prea puţin dispus la efort în acest sens, doritor de schimbări majore în viaţa de zi cu zi, dar încă dificil de convins că poate el însuşi forţa istoria, bineînţeles, cu preţul câtorva broboane de sudoare.

Ce presiune publică poate simţi un personaj ca Adrian Severin, când priorităţile oamenilor se orientează mai mult după soare?

Vara la picnic, cu mici, grătare, pet-uri. Iarna cu ţuică fiartă şi cu celebrele „bucate tradiţionale româneşti”, la miile de târguri şi festivaluri de sezon care sufocă viaţa socială din România tot mai mult cu fiecare an.

Sub ochii acestui public – destul de liniştit raportat la greutăţile cotidiene pe care le întâmpină şi la destrăbălarea multor politicieni şi funcţionari de stat – Severinii nu pot decât prospera.

Ce alte resorturi pot justifica tupeul lui Adrian Severin, de a se considera, public, victimă, nu vinovat în dosarul traficului cu amendamente?

Dar tupeul Noricăi Nicolai, care deşi considera că Severin ar fi trebuit să-şi dea demisia de onoare, nu s-a sfiit să susţină că scandalul din Parlamentul European părea să fie comandat?

Sau cum se poate explica ezitarea iniţială a liderilor PSD în a-l exclude fără să clipească, cuplată cu regretele împărtăşite de unii social-democraţi faţă de soarta colegului Severin?

De specia Severinilor, însă, România este plină, de la Bucureşti la Arad şi de la Suceava la Craiova. Cât timp vor avea sentimentul că publicul nu contează, aceşti oameni vor prospera şi, implicit, numărul lor nu va conteni să crească.

Acum, că se apropie alegerile, se înmulţesc şi controversele privind profilul unor candidaţi. Ne vom mira cu siguranţă de unele nominalizări, de faptul că au intrat în cursă vreun excentric incurabil sau, poate, vreunul cu trecut şi relaţii din zona gri.

Dar niciodată nu-şi vor autoimpune patidele standarde de „personal” mai ridicate dacă nu simt presiuni reale din partea cererii.