Zâmbetul care tronează peste Rege şi moştenirea lui Coposu

Victor Ciorbea, 2011. „Teroarea şi poliţia politică, aplicate metodic unei populaţii traumatizate în numele unei false democraţii, nu vor salva  de la disoluţie statul nostru.” Fraza sună atât de strident în tonul discursului de tipul Antena 3 încât trădează din start miezul unei perspective care şi-a făcut un scop în sine din distorsionarea conştientă a realităţii.

De la acest semnal şi până la intrarea fostului premier cu bucăţica lui „autentică” de PNŢCD în negocieri extinse cu USL pentru semnarea unui protocol, în perspectiva alegerilor din 2012, se vede bine, nu a mai fost decât un pas.

Iar acum, când negocierile dintre liliputul neparlamentar şi gigantul pestriţ ideologic se apropie de faza semnăturilor, e de bun simţ să ne întoarcem o clipă la origini.

Ne obligă dreptul la păstrarea memoriei şi la recunoaşterea postumă pe care le-o datorăm unor personalităţi precum Corneliu Coposu şi Ion Raţiu; astfel de oameni, ca şi înaintaşii lor, şi-au câştigat din plin locul în istorie prin ceea ce au făcut în timpul vieţii şi prin speranţa pe care ne-au lăsat-o după ce au trecut la cele sfinte.

Apoi ne obligă şi imperativul păstrării unei minime curăţenii morale, prin via păstrare în amintire a unor momente triste de după 1989, momente de căutare a echilibrului, la care să ne întoarcem de fiecare dată când ni se pare că prezentul tinde să o ia razna.

Cei ce consideră insuficiente asemenea motive sunt de pe acum o cauză pierdută.

E drept, pentru returul la origini este nevoie de o nebunie şi o forţă lăuntrică fără margini, pentru că adesea va pune în lumină o faţă hidoasă a actualităţii.

Să luăm cazul de la care am pornit. După ieşirea brutală din Parlament, PNŢCD a fost scos pe tarabă ca o halcă de carne din care câţiva clienţi şmecheri şi hulpavi sar peste rând şi rup cât mai mult, dar oferind un preţ cât mai mic.

Viaţa de partid s-a rezumat la şarje interminabile de lupte intestine, iar momentul de vârf s-a consumat cu spargerea partidului în două aripi care mai de care mai pleşuve. La vârf s-au perindat cele mai diverse tipuri de personaje. „Frustratul” şi „bişniţarul ideologic” s-au dovedit a fi genurile cu cel mai ridicat succes.

Evident, un succes relativ, limitat la victorii pestilenţiale în luptele interne, căci altiminteri PNŢCD rămâne, normal dată fiind conjunctura, unul dintre cele mai ocolite partide de către electorat.

Când domină doar lipsa de scrupule cu care a fost abuzată memoria ţărăniştilor şi comerţul obscen cu valori din panoplia celor intangibile, nici aripa Ciorbea, nici aripa Pavelescu nu pot pretinde mai mult respect decât cel datorat speciei trădătorilor.

Iată un fragment dintr-o convorbire Corneliu Coposu – Vartan Arachelian: „Eu cred şi sper că patidul nostru va atinge în scurtă vreme ponderea şi şi proporţiile pe care le-a avut în momentul în care a fost desfiinţat de tancurile sovietice. Mă refer la iulie 1947. La ora desfiinţării, partidul nostru avea 2.125.000 de aderenţi. din aceşti aderenţi, aproximativ 270.000 au fost arestaţi de către regimul communist. Iar dintre ei arestaţi, o bună parte, două treimi, au murit în puşcărie.” 

Paranteză: pe Aurelian Pavelescu mi-aş dori de aici încolo să-l evcuăm cu totul din discuţia despre PNŢCD, căci reprezintă un nimic mai mare decât a început să însemne pentru ţărănismul autentic şi fostul premier din timpul CDR.

Aşadar, dacă din tot ceea ce a spus „Seniorul” despre partidul pentru care a făcut 18 ani crunţi de puşcărie politică, Victor Ciorbea ar fi memorat măcar bilanţul acesta uluitor, PNŢCD ar fi avut parte măcar de un somn demn.

Fostul prim-ministru a ales, în schimb, să despoaie formaţiunea şi să o vândă ieftin foştilor comunişti amalgamaţi în USL. Prin încheierea unui protocol politic cu o coaliţie în care Ion Iliescu şi Dan Voiculescu dau ora exactă, urmaşii lui Coposu încing practic o horă veselă pe mormântul unei moşteniri care până acum fusese „doar” părăsit.

Proclamaţia de la Timişoara, mineriadele, raptul economiei naţionale executat de experţii din fosta Securitate, stimularea luptei de clasă la care au purces liderii FSN mulţi ani după 1990 şi mai ales sacrificiul suprem plătit de sute de mii de ţărănişti în temniţele comuniste, ei bine, toate astea sunt acum aruncate la coşul de gunoi al istoriei, prin apropierea contra-naturii gândită de Victor Ciorbea şi de iresponsabilii săi colegi săi de partid.

În 1990, Ion Iliescu, de pildă, nu doar că a urmărit ca un buldog să-şi consolideze puterea, dar a căutat, în cel mai pur stil sovietic, să-şi umilească adversarii politici: „Doomnu’ Copoiu, doooomnuu’ Copoiu, nu mai îmi da dom’le cu sula-n coaste!”

Apoi, a uitat atât de repede Victor Ciorbea cu ce exponenţi ai mentalităţii retrograde îşi aliază acum bucata de partid pe care o ţine în buzunar?

Iată ce gândea Ion Iliescu, la un deceniu de la Revoluţie, despre o valoare pentru care ţărăniştii autentici au luptat până când a devenit şi în România un fapt cotidian: „Este un moft chestia asta cu sfânta proprietate privată, restituirea pădurilor este o prostie istorică.”

Iar nu mai departe de 2005, fostul preşedinte recidiva încă şi mai cumplit pentru cei care împărtăşesc alte valori decât leninismul, stalinismul, putinismul: „Avem şi noi o boală în ţara asta, iar aceasta este alternanţa la Putere. Şi chiar dacă există această alternanţă la Putere, nu am ajuns să învăţăm faptul că ea nu trebuie să întrerupă continuitatea anumitor lucruri.”

Prin urmare, care sunt acele valori comune cu USL şi PSD pe care Ciorbea&Co. le-au luat drept reper pentru a atârna PNŢCD la reverul lui Iliescu şi Voiculescu?

Dar poate că ţărăniştii autentici de 2012 („autentici” le spune chiar fostul premier din era CDR actualilor colegi de orgii politice) au ajuns mai nou în total asentiment cu perspectiva fesenistă asupra mineriadelor.

Poate că printr-un bizar concurs de împrejurări formaţiunea a devenit una de grădinari răspopiţi, căzuţi în perfect accord cu manipularea lui Iliescu&Co., anume că minerii au venit în Capitală pentru a planta panseluţe.

În concluzie, din apropierea PNŢCD de USL şi PSD să înţelegem că liderul Victor Ciorbea agrează acum versiunea liderului Ion Iliescu din 1990? Anume că: „Nu este nici un mort provocat de mineri. Sigur că minerii, la rândul lor, au făcut şi lucruri bune. Ei au ajutat ca să fie curăţată Piaţa Universităţii de urmele vandalismelor din ajun şi reluarea traficului. Ei au pus mâna pe sapă şi au refăcut tot spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional.”

Sau poate a devenit fanul salutului tovărăşesc prin care România a şocat Europa şi America? „Dragi mineri! Mă adresez dumneavoastră de astă dată, muţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat la chemarea noastră.”

După cum ştim, una dintre explicaţiile găsite pentru viteza cu care PNŢCD a sucombat după ce a ieşit de la guvernare este aceea a infiltrării partidului cu „săgeţi” din vechiul sistem.

Cu siguranţă că la spargerea şi la decredibilizarea formaţiunii au existat contribuţii consistente din zona gri. După cum şi la mineriade nu au participat doar hoardele cănite pe faţă, ci şi „gulere albe” care au coborât în stradă pentru a urmări, la ordin, ţinte dinainte stabilite.

Există dovezi incontestabile că sub preşedinţia lui Ion Iliescu bâta a vorbit în repetate rânduri la modul oficial.

Acum, odată cu intenţia de a se alia cu USL, ce să înţelegem, de la PNŢCD-ul condus de Victor Ciorbea?

Că mineriadele nu au existat sau, din contră că partidul e gata să dea carnet de membru oricărei specii de miner, din cele care făceau ordine în România anilor ’90?

Poate că îl găseşte Ion Iliescu şi îl aduce în PNŢCD-ul lui Ciorbea pe ortacul anonim care dădea un celebru interviu în zilele lui iunie 1990, după indicaţiile unui sufleur care nu apare în cadru; şi care spunea: „…la Peneţeu droguri, armament, muniţie, ăă, maşină de scris automată… tipărit bani la Peneleu…”

Protocolul PNŢCD-USL reprezintă mai mult decât un simplu episod nefericit, decât o eroare politică sau o faţă diformă a pragmatismului politic. Acest tip de prietenie este parte a unui proces mai amplu.

El include şi subita repunere pe tapet a legii lustraţiei. Abia acum a devenit realitate, iar asta după ce toată lumea s-a asigurat că impactul prevederilor va fi minim.

Chiar şi aşa, în săptămânile care au trecut am fost martorii unei uluitoare tranzacţii cu lustraţia, când unii au folosit forma abia trecută prin Parlament doar pentru a scoate din joc anumite personae. Puţini s-au dovedit empatici cu spiritul şi cu ideea de lustraţie.

De referinţă în fenomenul la care asistăm, şi în care am inclus protocolul PNŢCD-USL şi lustraţia, e şi recuperarea monarhiei.

De anul trecut, Casa Regală şi Regele Mihai I au devenit repere în societatea românească. Ar fi fost cu adevărat remarcabil dacă recuperarea monarhiei nu ar fi fost opera unor comunişti notorii şi a unor securişti-până-la-moarte.

A unor oameni care au ştiut când să blocheze ceva şi când să nu o mai facă, în funcţie de ceea ce dictează, din subteran, propriile interese.

Capcana întinsă acum PNŢCD-ului, monarhiei şi ideii de lustraţie reprezintă practic un popas final, o încheiere a muncii de destructurare a ceea ce a rezistat cu demnitate comunismului şi care ar fi putut pune bazele unei Românii mai sănătoase decât cea care a renăscut după 1989 prin profanarea scheletelor atâtor deţinuţilor politici şi a cenuşii morţilor de la Revoluţie.

Este ultima fază a operei pe care oameni ca Ion Iliescu şi ceilalţi de teapa sa şi-ar fi dorit să o vadă împlinită chiar din primele zile de libertate.

Am avut şi mult noroc atunci, iar asta cu mintea limpede şi entuziasmul câtorva lideri autentici ai Opoziţiei, care s-au încăpăţânat să nu cedeze torturii şi umilinţelor sistematice la care fuseseră supuşi în anii roşii, şi care au înţeles, primii, că România fesenistă se îndrepta spre o nouă prăpastie.

A fost atunci o vreme când cele câteva voci nu au încetat să „emită”, deşi auditoriul arăta dezolant: milioane şi milioane de români mergeau doar înainte, urmând traseul indicat de cei care au ştiut să pună primii mâna pe belciuge.

Acum, însă, eforturile, rezistenţa, riscurile, inteligenţa şi intuiţia excepţională a unor oameni precum Corneliu Coposu, cu alte cuvinte, memoria lor sunt din nou în pericol.

În cel mai mare pericol, pe lângă bagatelizare, este cel al uitării definitive.