Da, mi-e scârbă. E o scârbă specială, de-aia amestecată cu nelămuriri şi frici şi – pentru prima dată după ’89 – vinovăţie. Acum ceva vreme am scris un editorial care se găta aşa: „Eu mai rămân un pic pe-aici să-i bag în mă-sa“; şi vine fiu-meu la mine şi mă întreabă pe un ton foarte serios: „Auzi, tata, nu puteai să-i bagi în mă-sa din altă ţară?“. A fost prima dată când l-am auzit vorbind aşa; la 13 ani, copilul meu învaţă trei limbi străine doar ca să plece; de ani buni, copiii mei nu mă mai întreabă care e ţara cea mai frumoasă, ci care-i cea mai organizată. Şi eu le spun baliverne despre sat, tradiţii, frumuseţi de pe la noi, varză-mânz-viezure.
Recunosc: am obosit să-i mai conving. Că m-aş usca dincolo, că n-am ce face dincolo cu limba mea română, că nu se poate să plecăm toţi? Îmi spun să dau drumul la televizor şi să explic ce văd. Şi mi-e ruşine.
Ieri a fost cumva la fel: am dat drumul la TV când în Parlament băleau noii stăpâni ai României, enervaţi că preşedintele şi procurorii au oprit graţierea corupţilor; terci i-au făcut parlamentarii puterii şi pe preşedinte, şi pe procurori. Tăriceanu, cu bileţelele lui roz puţind a trafic de influenţă şi abuz, condamnând pumnul pus în pieptul hoţilor de noapte, abonaţii DNA-ului vorbind despre dreptate… E prea mult.
A mai rămas o singură soluţie: strada. Dacă strada se retrage, ţara asta va face trotuarul. Va ieşi din istorie sau se va întoarce în vechea ei istorie, cu şalvari şi calpac otoman, aşa cum secole de-a rândul a fost. Va intra în amorţeală, oamenii se vor obişnui să tacă despre lucrurile importante, vor accepta încet-încet ideea că libertatea nu e totul în viaţă, compromisul. Uită-te la ultimele două zile: ăla de organiza chefurile la Mogoşoaia e numit secretar de stat, noul prefect de Teleorman e un fost agent comunitar, numai buni de pus lângă secretara ajunsă ministru de Interne. Uită-te cum loazele renasc sub pulpana Partidului, ca pe vremuri: nu contează că nu te pricepi la nimic, ideea e să fii credincios Liderului.
Or, dă-o-n mă-sa de treabă, asta nu se mai poate – vreau un preşedinte care să dizolve Parlamentul şi gata. Nu se poate ca de trei luni toată ţara să fie cu ochii cât cepele la nemerniciile ăstora. Nu se poate ca o lume întreagă să-ţi atârne ţara pe prima pagină şi tu, noaptea-ca-hoţii, să continui s-o dai de pereţi. ’Tă-vă soarele de nenorociţi, puteţi face orice? Vreau ca preşedintele României să meargă în Parlament şi să le scoată pe nas România asta obosită şi hărţuită. Să se tăvălească Dragnea, să spumege repetentu’ ălalalt, Tăriceanu, să facă bube dulci Şerban Nicolae, să-şi dea cu vitriol aşa-zisa opoziţie – nu mă interesează; votul meu n-a fost doar un tuş pe hârtie, ci bani pentru indemnizaţiile lor, pensiile lor speciale, secretarele lor, limuzinele, biletele de avion, curent, gaz, apă, plus încredere că pot să rămân în ţara asta.
Nu se poate să stai cu mâinile-n sân când ăştia despart România în privaţi care tremură la ghişeele Fiscului şi în plimbători de hârtii la stat. Nu se poate să iei şapte piei de pe unii ca să le faci cojoc de lux celorlalţi – şi asta doar ca să duci la miting milogi fascinaţi de parizer.
Iohannis ar trebui să ştie că e ori/ori. Ori dă preşedintele cu ăştia de pământ, ori îl fac ăştia praf şi pulbere. La noi, cei din stradă, e la fel: ori/ori. Ăştia din capul statului ştiu că vor putrezi în puşcării dacă se merge pe firul îmbogăţirii lor – şi cum să accepte asta când toată viaţa lor au trăit ca-n puf, din mutat influenţe dintr-o parte-ntr-alta? Sunt antrenaţi pentru praf şi pulbere, sunt setaţi aşa cum erau activiştii PCR pe vremuri; o singură dată m-am întâlnit cu Hrebenciuc, şi eu, cu naivitatea ăluia de crede că schimbă lumea, îi dădeam înainte cu mineriadele, Iliescu, mai bine mort decât comunist, mai bine haimana, ce era pe-atunci la gura opoziţiei – Hrebe m-asculta calm, uneori zâmbea şi în loc de concluzie mi-a tăiat-o aproape părinteşte: „Mă Sabin, tu crezi că istoria reţine prostiile astea? Istoria va scrie peste ani cine a fost preşedinte, cine s-a perindat pe la guvernare, dacă au fost războaie sau nu, şi cam atât – hoţiile, comuniştii, fabricile tăiate la fier vechi, astea sunt detalii ştiute doar de generaţia ta“. Şi da, Hrebe avea dreptate: lipsa memoriei a garantat mereu succesul electoral.
Musai să pricepem că tot sistemul de selecţie, de la politică la economie, de la numirea unui secretar de stat la înscrierea unui copil la creşă, e colmatat. Partidelor li se pare normal să-şi numească fidelii în funcţii, să ai un ginecolog la Drumuri sau un pensionar la Tarom e doar subiect de glume, nu de îngrijorare şi analiză. Iei mediul privat de afaceri şi, dacă-l scuturi bine, o să descoperi nenumărate legături cu guvernări de stânga şi de dreapta. Iei punct cu punct integrarea europeană şi vezi că niciun partid nu mai poate s-o definească prin fapte; mai mult, şi-au securizat monopolul prin bariere puse în dosul legii partidelor. În aceste condiţii, orice ar face preşedintele şi/sau strada devine mai puţin riscant decât ceea ce avem acum.
Sunt curios şi îngrijorat cât o să mai suporte lumea civilizată hachiţele noastre orientale. Într-o zi, europenii cei adevăraţi vor realiza că puntea se îngustează şi că dedesubt e un hău şi că destul s-au simţit obligaţi să-i acorde şanse egale şi puricelui, animăluţu’ ăla mândru că tropăie lângă elefant – doar că, între timp, copiii ne vor fi plecat, sătui de baliverne despre sat, tradiţii, frumuseţi de pe la noi, varză-mânz-viezure.
