Lumea românească a anului 2012 are răspunderea istorică de a adapta pragmatismul şi interesul lumii euro-atlantice (NATO şi UE) la specificul nostru ca naţiune, ca istorie, ca geografie, ca tradiţie şi ca aspiraţie. Sub semnul loialităţii. România este a şaptea ţară din Uniunea Europeană, judecând după suprafaţă şi populaţie. Pentru a deveni o putere economică pe măsură şi pentru a îmbina prosperitatea cu statornicia, ţara noastră are nevoie de oameni influenţi loiali şi generoşi.
Fenomenele globalizării se accentuează în Europa întreagă, nu numai în partea numită Uniunea Europeană. Iar noi avem capacitatea de a ne adapta momentului, integrându-ne inteligent şi suplu, chiar şi în condiţii de criză economică. De asemenea, putem găsi feluri convenabile de a armoniza caracteristicile naţionale cu strategiile continentale de securitate şi apărare, de politică externă şi cele economice, etc. Pentru aceasta este nevoie însă, în spectrul puterii, de valori precum competenţa, etica, loialitatea şi generozitatea.
În societatea românească există instituţii tradiţionale precum Casa Regală, Academia Română sau Biserica, pe care nu vrem şi nu ştim să le cultivăm în interesul viitorului şi al stabilităţii, nici în interesul libertăţilor şi democraţiei. Dintre instituţiile Statului, Armata şi Diplomaţia sunt două domenii care se bazează în principal pe profesionalism, continuitate, autoritatea valorii, memorie instituţională, simţ al datoriei şi iubire de ţară. Casa Regală are o legătură naturală cu diplomaţia şi cu instituţia Apărării, precum şi cu societatea civilă. Legătura aceasta nu ar trebui alterată niciodată de calea politică.
Casa Regală nu a fost fondată ca să ţină timpul pe loc ci, dimpotrivă, pentru a duce ţara mai departe. Ea se bazează pe tradiţie, continuitate, memorie şi păstrare a ceea ce s-a dovedit bun în ultimele sute de ani. Ea este, prin structură şi menire, o oglindire a românilor. Ea generează statornicie, se bazează pe continuitate şi încurajează formarea elitelor.
Contribuţia Coroanei la devenirea românească în noul secol european, mai democratic şi mai liber ca niciodată în istorie, are motive să fie încurajată de oamenii influenţi ai României de astăzi. Aceasta cu condiţia ca oamenii cu putere să înţeleagă importanţa pentru viitor a Instituţiei Regale. Mai ales acum, când societatea românească conferă un procentaj atât de ridicat de încredere, simpatie şi admiraţie faţă de Rege şi Familia Regală. Lipsa de înţelegere, din păcate, nu vine doar din ambiguitatea instituţională a prezentului, ci şi din lipsa de încredere în propriul nostru trecut.
Cu Coroana garantând neutralitatea reprezentativităţii statale, instrumentul democraţiei poate să se extindă şi să se aprofundeze, cu rezultate binefăcătoare, fără să rişte efecte nedorite. Instituţiile perene nu lucrează în suprapunere cu instrumentul democratic, ci în complementaritate cu el. Democraţia poate fi perfect asociată tradiţiei şi continuităţii. Imaginea de stabilitate vine de la instituţia respectată, nu de la persoana trecătoare.
În zilele noastre, din cauza excesivei politizări a vieţii româneşti şi europene, prin efectele nefaste ale legăturii politicului cu naţiunea prin intermediul televizorului, rolul modelelor a fost aproape exclusiv atribuit clasei politice. Aceasta poate avea, la nivel european, efecte devastatoare la tânăra generaţie. Pe termen lung, efectele îngustării şi caricaturizării noţiunii de cârmuire pot afecta fibra naţiunilor care locuiesc pe acest continent, bogat în culturi şi aspiraţii.
Prezenţa Casei Regale pe harta societăţii româneşti de astăzi are o influenţă benefică, în perspectivă continentală şi globală. Casa Regală are avantajul de a nu fragmenta mersul politic. Dimpotrivă, prezenţa ei dinamică amortizează efectele secundare ale schimbărilor politice de la fiecare patru ani. Numai în ultimele două decenii, din 1997 încoace, Casa Regală a conlucrat cu opt guvernări diferite. Iar această conlucrare nu a făcut decât să sublinieze rolul specific Casei Regale şi efectul benefic al complementarităţii mijloacelor politice şi regale în slujba naţiunii. Casa Regală se bucură democratic de existenţa partidelor de la putere, în alternanţa lor, şi nu se simte stingheră să încurajeze o iniţiativă a puterii, dacă ea slujeşte interesului naţional.
Familia Regală de la noi nu înmagazinează putere politică. Aceasta nu este o sursă de slăbiciune, ci de putere. Astfel, românul ştie că există „ceva” în vârful piramidei societăţii care rămâne neatins, neschimbat de luptele politice.
Regele Mihai are autoritate, fiind în mod natural un model pentru întreaga naţiune, aşa cum nici un politician nu va putea fi vreodată. Regele Mihai a dovedit, în aceşti ultimi şaizeci de ani, că este loial, fără efort şi nu din interes personal. Ca şi strămoşul lui, Regele Carol I, el este dovada că răbdarea poate fi singurul antidot la destrămarea românească.
Chiar şi atunci când a fost mecanic auto la Versoix sau fermier în Anglia, Regele Mihai a continuat să încarneze statalitatea românească. Acest lucru s-a întâmplat între anii 1948 şi 1989, dar mai ales după aceea. Nimic nu l-a împiedicat, din anul 1990 încoace, să stea alături de cei legitimaţi democratic prin alegeri, fiindcă legitimitatea lui era de altă natură. Fără să facă nimic special, el a continuat să „încarneze” ceva ce devenea tot mai incert, în faţa viitorului: identitatea şi statalitatea.
Totodată, Casa Regală, deposedată de putere politică şi economică, a operat cu valori care nu au legătură directă cu democraţia sau libertatea. Ele sunt: puterea exemplului personal, generozitatea, loialitatea, rolul modelului, spiritul de răspundere. Aceasta a dat, în ani, Casei Regale un relief care a făcut-o diferită de celelalte modele.
Dilema principală a Preşedintelui român de după 1989, ca repezentant suprem al Statului şi garant al Constituţiei, este cum să păstreze încrederea populaţiei (performând politic şi rămânând popular) dar, în acelaşi timp, cum să rămână un simbol neutru al statalităţii şi să aibă un adevărat rol constituţional. Faptul că Preşedintele este supus criticilor şi inclus în luptele politice poate fi un argument pentru democraţie, dar este o vulnerabilitate pentru Stat. Instituţia Preşedintelui României este chemată să acţioneze constituţional, nu politicianist. Regele Mihai, în chinuita sa viaţă, ca om şi ca şef de Stat, în fiecare epocă istorică şi circumstanţă politică, chiar atunci când a fost absent din ţară, a fost păstrătorul unui ritualul statal dătător de mândrie şi de repere României.
Însemne ale statalităţii şi identităţii noastre (precum drapelul, stema, imnul, moneda) şi chiar întâlnirile oficiale au un caracter mai solemn, sunt mai mândre atunci când Regele este de faţă, iar acest lucru nu este dat de faptul că este în vârstă şi impozant, ci de legitimitatea istorică a Casei Regale.
Dacă ţara nu ar fi la început de drum în Uniunea Europeană şi dacă nu am avea vecini mari şi puternici sau mici şi adaptabili, poate că ar conta mai puţin. Dar în situaţia dată, în condiţiile unei clase politice aspru criticată de societate, prezenţa Casei Regale are importanţă pentru România. Clasa politică are nevoie să deprindă adevărul că democraţia este un instrument în mâna ei, nu un sistem la cheremul ei. De aceea, ea are nevoie de instituţii care să-i ofere modele complementare de cârmuire.
Apoi, societatea românească nu este formată numai din politicieni. La binele naţiunii pe termen lung ar trebui să aibă un cuvânt de spus şi liderii altor părţi din societate care, în mod natural, sunt mai preocupate de viitor decât politicienii: societatea civilă, Biserica, diplomaţia, oamenii de afaceri, Armata, intelectualii, tinerii.
Românul este suspicios la nou şi la promisiuni. El vrea instituţii şi valori care să-i dea, în drumul global către prosperitate, confort identitar şi statornicie. Instrumentul democraţiei este una, valorile din mintea şi sufletul lui sunt alta.
Patriotismul şi loialitatea nu sunt aspiraţii prăfuite cu tentă romantică sau naţionalistă. Loialitatea este un instrument de măsură a securităţii naţionale şi de ea a depins supravieţuirea, ca naţiune, în multe momente de răscruce. Suntem în anul 2012. Au trecut douăzeci şi doi de ani de când am dat jos dictatura comunistă. Putem, în sfârşit, să asumăm finalizarea modernizării României, începută la mijlocul secolului XIX. Avem, la vârf, oameni influenţi destul de loiali pentru a o face?
