Chiar dacă în editoriale anterioare mi-am dat singur în vileag certitudinea personală, anume că şansele lui Crin Antonescu de a mai accede vreodată la funcţia de şef de stat s-au îndepărtat definitiv de liderul liberal, voi proceda aici la o forţare de notă: în loc de Crin Antonescu voi folosi, pe tot parcursul, apelativul „Dl. Preşedinte”.
Nu pentru că m-am răzgândit între timp, ci pentru a-i reaminti celei mai triste figuri a liberalilor cât de mic a dovedit că este în raport cu poziţia pe care a vânat-o cu isterie în loc de pragmatism.
Aşadar, incapacitatea flagrantă a Dl. Preşedinte de a se adapta la rigorile pe care le impun pe de o parte conducerea unui partid, pe de alta rolul de aspirant oficial la funcţia supremă în stat nu doar că îl vor compromite grav ca om politic, dar prezintă deja risc ridicat de contaminare şi pentru angajamentele asumate împreună cu partenerii politici.
Că-şi fredonează singur partitura sau că i-o trimite „Felix” zilnic, prin poşta de dimineaţă, Dl. Preşedinte ar trebui să ştie, dar cine oare să i-o spună?, că strategia şi ieşirile sale publice l-or fi apropiat de căpuşa PC, dar au început să-l îndepărteze vizibil de forţa motrice PSD.
În ciuda asigurărilor date de ochii lumii, ţesătura USL pocneşte aproape săptămânal în puncte-cheie. Pentru Dl. Preşedinte, şi acum ne apropiem de titlul acestui articol, testul suprem îl va constitui tocmai acel moment în care tensiunile şi răzmeriţele din interiorul USL, dar mai ales din PNL, vor atinge masa critică pentru a antrena turbulenţe din mai multe direcţii concomitent.
Dacă pe unii situaţiile-limită îi propulsează, pe Dl. Preşedinte asemenea circumstanţe îl pot pune la pământ pentru că stăpânirea de sine şi justa apreciere a proporţiilor sunt pârghii esenţiale pe care un lider trebuie să le aibă în bagajul cu care a plecat la drum, iar asta timp de 24 de ore din 24.
Tocmai la acest capitol natura s-a dovedit zgârcită cu Dl. Preşedinte, iar anturajul otrăvitor în care dumnealui a preferat să evolueze politic nu doar că nu l-a stimulat pozitiv, dar i-a şi exacerbat unele tare.
De pildă, elocvente sunt episoadele intrării a trei liberali (recunoscuţi ca atare de foştii lor colegi de partid) în structurile statului, sub bagheta lui Traian Băsescu.
Mihai-Răzvan Ungureanu, Cătălin Predoiu şi, acum, Teodor Meleşacanu au obţinut poziţii influente şi pe termen lung, în ciuda conflictului deschis dintre formaţiunea de origine şi şeful statului.
A găsit cineva vreo urmă de inteligenţă sau de creativitate politică în modul în care se raportează azi şeful liberalilor români la acele episoade?
Sigur, fiecare din cele trei mutări gândite la Cotroceni l-au bulversat enorm pe Dl. Preşedinte din PNL, dar îi dă asta dreptul să nu răspundă inteligent la provocări şi să piardă astfel din vedere interesele partidului şi Opoziţiei, pe care le reprezintă?
Îi dă cumva dreptul să renege, cu de la sine putere şi cu pretenţia de a fi credibil, crezul doctrinar al celui plecat doar pentru că respectivul a fost LIBERAL în gândire şi a făcut la un moment dat o alegere?
Doar atât a putut Dl. Preşedinte, şi cu privire la Ungureanu, şi cu privire la Predoiu, şi cu privire la Meleşcanu… i-a expulzat din graţiile sale şi apoi s-a dus să se culce. Atât, nimic mai mult şi nici măcar original.
Cât de puternic poate fi acest model patentat de Vadim! De câte ori mai pleacă unul din partid – că-şi dă demisia, că e demis – aflăm de la şeful formaţiunii că tocmai şi-a dat seama că omul a fost un trădător, un profitor, beţiv de categorie grea, curvă şi un mare nesimţit.
Oare cum va reacţiona Dl. Preşedinte atunci când situaţiile de tipul Ungureanu, Predoiu şi Meleşcanu vor fi părându-i chiar şi lui floare la ureche pe lângă problemele ivite din tensiunile şi măcinările care rod astăzi PNL şi USL din interior?
