Intelectuali şi tehnocraţi, două categorii foarte discutate ale vieţii noastre publice. Nu ştiu exact ce a înţeles lumea din ultima carte a lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, o culegere de anecdote şi citate din intelectuali mai ales interbelici, dat fiind că autorul a fost aşa de atent să nu ia vreo poziţie sau partea cuiva care are o poziţie, că nu ne dă nici definiţia intelectualului, nici vreo referinţă critică oarecare.
Cititorul nefamiliarizat cu aceste texte, aceste personaje şi mai ales cu literatura despre intelectuali, care e cât se poate de vastă şi pe alocuri pasionantă, riscă să se cam piardă în relativism moral şi să conchidă că singura concluzie a cărţii este că nimeni nu a avut vreodată caracter prin părţile noastre (prin extrapolarea care ţine loc de gândire deductivă, acesta e motivul pentru care nu avem nici azi, lipsa de caracter se trasmite genetic la intelectuali etc). În realitate, nu poţi ajunge la o asemenea concluzie devastatoare pentru noi, dat fiind că, în lipsa unei definiţii a intelectualului, nu prea ştim exact pe ce criterii au fost selectate personajele cărţii. Probabil pe prezenţa în presă, cum am zice azi, dar nu merită să speculăm.
Ce mă interesează azi e altceva, să urmăresc un fir al cărţii lăsat neînnodat de către autor, deşi foarte interesant – cam aşa e cu toate firele din cartea asta, nici unul nu îşi propune să ducă undeva şi, ca atare, nici nu duce, se face, cum zic criticii literari sintagmişti, o radiografie a unor personaje din universităţi, lumea presei, Academie etc.
Ei bine, firul de interes este enorma prezenţă a statului în toate aceste disecţii biografice. Toţi cei menţionaţi au, aspiră să aibă sau au avut slujbe la stat sau sinecuri de stat. Vorbim de o perioadă când T.S. Eliot lucra la bancă şi André Malraux vindea cărţi, când nu trafica antichităţi asiatice. Alţi intelectuali europeni se refugiau din Germania în Elveţia, se înrolau în Spania sau fugeau în America, unde trăiau din muncă grea şi donaţiile prietenilor, numai ca să nu activeze sub fascism. Europa de atunci are alegeri dramatice pentru oamenii de carte, iar explicaţia pentru care Thomas Mann a preferat exilul, iar Martin Heidegger catedra sau pentru care intelectualii unei ţări au colaborat masiv cu regimul politic, iar alţii nu merită toată atenţia. Nu ai impresia din radiografia neanalizată pe care o face Lucian Boia că şi la noi aveau loc asemenea alegeri dramatice. Mai degrabă vezi confirmate (nici asta sistematic) criticile celebre ale lui Zeletin sau Manoilescu la adresa unei clase mijlocii integral stipendiată de stat, deşi ea e burgheză doar ca stil de viaţă, pe banii statului însă, lipsindu-i elementul esenţial al autonomiei…
Cu excepţia a vreo două gazete de stânga (evreieşti, ni se spune), în rest toată lumea depindea de stat într-o formă sau alta. Generaţia cea mai contestatară politic, adică criterioniştii, toţi visează la poziţii culturale sau de presă în ambasade, adevărate sinecuri. Şi le capătă: că sunt la putere legionarii sau carliştii, ori antonescienii, până la urmă băieţii noştri Eliade, Cioran şi Ionescu se descurcă, în ciuda diferenţelor ideologice, şi obţin ce vor, pleacă prin ambasade să taie din presa străină la câini pe banii statului. Combinând din diferite surse, putem afla că la finele perioadei interbelice în România burghezia reală era într-o minoritate de aproape o treime, în rest fiind formată de titraţii bugetari şi oamenii cu profesiuni liberale, din care însă mulţi depindeau, la rândul lor, de stat (mulţi medici). Universităţile erau toate de stat (deşi forme de învăţământ superior privat pentru minorităţi existau) şi toată lumea făcea parte din reţeaua de patronaj a cuiva mai sus plasat în această ierarhie, iar prin intermediul grupului de clienţi îşi lua partea de influenţă sau de represiune – după caz.
Sigur că, în parte, această dependenţă de stat nu era doar vina lor, ci o trăsătură a ruralităţii societăţii noastre (societate urbană slabă, statul construieşte societatea, şi nu invers), ca şi a naţionalismului de stat tânăr (universităţile sunt cam prea româneşti, având în vedere că urbanul nostru era populat masiv de evrei, maghiari, germani), cu alte cuvinte accesul în corpul profesoral era strict controlat. Statul era mare prin comparaţie cu sectorul privat urban mic (câteva ziare ale unor patroni evrei, teatre de bulevard), unde să lucreze intelectualul? Ca azi: fie la stat, fie la mogul, dacă nu vrea să pună şi mâna (adică să fie funcţionar de bancă sau să vândă cărţi). Şi el nu vrea, că e mai pretenţios ca Eliot sau Malraux, sau e pur şi simplu mai leneş. Nu sunt multe alte posibilităţi.
Problema pe care o văd eu e următoarea. Cum poate fi cineva şi intelectual, şi pseudoburghezie? Putem să mai avansăm fără a defini odată intelectualul? Hai să încerc o clarificare: cartea lui Boia este despre intelligentsia, adică despre o clasă profesională care trăieşte din munca intelectuală. Dar aş opta pentru o definiţie mult mai îngustă a intelectualului, una tributară experienţei europene de la Emile Zola încoace: îl numesc intelectual doar pe omul de carte care se implică în mod altruist şi cu bună-credinţă într-o cauză publică pe care o crede justă (şi se poate înşela…). Andrei Saharov e intelectual după ce conştiinţa lui explodează o dată cu prima bombă şi îi spune că nu e în regulă să construieşti arme de distrugere în masă pentru regimuri care nu preţuiesc libertatea şi începe să protesteze. Înainte de asta, fizicianul priceput la teorie atomică nu se califica prin nimic ca intelectual. Era un tehnician. Când anume şi în ce circumstanţă ar fi fost Andrei Saharov un tehnocrat? Dacă i s-ar fi încredinţat Ministerul Cercetării, în loc să fie închis pentru opinii politice. Tehnocratul este omul de ştiinţă ajuns la butoanele deciziei, care avansează binele societăţii printr-o cale ştiinţifică. Raed Arafat. Cam acesta e spectrul.
Ajunşi aici şi la zi, e cazul să ne întrebăm dacă azi noi avem intelectuali sau tehnocraţi, ori mai degrabă o masă pseudoburgheză nedefinită care ne umple ecranele şi gazetele. Ca şi cea interbelică, această masă e politizată nu doar din pasiune ideologică sau chibiţeală, ci pentru că statul e politizat şi resursele sale sunt insuficiente pentru toate partidele, deci coaliţia la guvernare face alocarea, iar cea de opoziţie stă pe tuşă şi îşi aşteaptă rândul. Sediul RA-APPS nu poate fi ocupat în acelaşi timp de fundaţia lui Mugur Ciuvică şi de cea a lui Teodor Baconschi. Nici poziţiile de la Institutul Diplomatic nu sunt destule şi pentru intelectualii pedelişti, şi pentru cei liberali, oricât ar fi ele de superflue în general, iar de aici procese şi luptă mare. La fel, IICCMER, ICR şi multe altele. Intelectualii sunt politizaţi, deci integral afiliaţi politic, pentru că doar prin partide au acces la poziţiile publice. Departe de remarca lui Said că intelectualul e totdeauna un outsider, un om din afara establishmentului, al nostru nu poate supravieţui decât ca insider şi în establishment. Prim-ministrul nostru e cel mai bun exemplu. Când l-a auzit ultima oară cineva protestând critic contra puterii?
Eu, în 1990, cert. Dar de atunci? Greu, întotdeauna a fost salarizat la stat şi de stat. Despre ceilalţi membri noi ai Guvernului nu mă pronunţ, doar atâta: dacă ar fi tehnocraţi, am putea identifica ştiinţa din care provin şi am mai găsi şi alt angajator în afară de stat care să fi recurs vreodată la serviciile lor. E cazul? Nu. Pseudotehnocraţie. Nu avem alţii? Să nu exagerăm: doar două nume care semnează texte excelente săptămâna asta – Răzvan Orăşanu, pe Contributors, şi Ciprian Domnişoru, pe Voxpublica, oameni cu studiile adecvate, cu opinii curajoase, dl Orăşanu şi cu memorabila experienţă a trântei sale cu birocraţia de povestit, sub Guvernul Tăriceanu. Amândoi, în mari universităţi americane cu excelente şcoli de politici publice, deci având exact pregătirea care trebuie. Şi ca ei mai sunt şi alţii, mai puţin activi în spaţiul publicistic, în sectorul privat, autonomi. Slavă Domnului! Adaug la asta un text de mare onestitate al lui Sever Voinescu în Dilema Veche despre eşecul intelectualilor în politică şi o recunoaştere a motivaţiilor pur egoiste (deci neintelectuale) care i-au atras acolo, ca să înţelegem de ce nici o schimbare în interiorul acestui sistem nu are potenţialul să schimbe ceva. Din afara sistemului, mai vorbim…
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
