ONU a stabilit pe 20 martie Ziua Internaţională a Fericirii, iar pe 13 august este Ziua Internaţională a Stângacilor. Pe 17 mai demonstrăm solidari de Ziua Internaţională Împotriva Homofobiei, Bifobiei şi Transfobiei.
Ziua de 25 aprilie a fost aleasă ca Zi de Luptă Împotriva Alienării Părinteşti. În schimb, pe 20 februarie trăim, în sfârşit, Ziua Mondială a Justiţiei Sociale.
Aşadar, fiecare zi este o sărbătoare! Şi totuşi, între atâtea zile speciale, una este şi mai specială: 15 martie, ziua mondială a drepturilor consumatorilor. Pentru că toată lumea este consumator, indiferent dacă este stângaci, filosof sau luptător pentru protecţia ozonului. Pentru că, apreciem noi, nevoile de consum constituie determinantul acţiunilor noastre cu caracter economic. Uriaşul imperiu britanic, unde soarele nu apunea niciodată, a început cu insuliţele indoneziene Run, este de părere Jonathan Key, autorul volumului „The Honourable Company“. Şi tot el explică mobilul ce i-a făcut pe marinarii englezi să ajungă la o destinaţie atât de absurd de îndepărtată: planta myristica flagrans, care dă nucşoara. Adusă la Londra, valoarea ei creştea cu 32.000%.
Principii care protejează consumatorii
În urma unor îndelungate insistenţe, organizaţia internaţională a consumatorilor, denumită din 1995 Consumers International (CI), a obţinut cel mai important succes al activităţii sale, prin adoptarea de către Organizaţia Naţiunilor Unite a Principiilor directoare privind protecţia consumatorilor. Tot CI a propus stabilirea zilei de 15 martie drept ziua mondială a drepturilor consumatorilor. Acest document conţine un set de principii menite să protejeze consumatorii faţă de produsele, serviciile sau procesele care pot să le pună în pericol sănătatea, precum şi să promoveze interesele economice legitime ale consumatorilor.
1. protecţia consumatorilor faţă de produse ce afectează sănătatea şi siguranţa;
2. protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
3. accesul consumatorilor la informaţii corecte;
4. dreptul de a fi educat în calitate de consumator;
5. dreptul de a fi despăgubit în mod eficient;
6. libertatea consumatorilor de a-şi prezenta interesele în cadrul proceselor decizionale care îi afectează.
De ce sunt necesare aceste drepturi? Pentru că … emptoris est periculum. Adică, pe româneşte: riscul revine cumpărătorului. Această expresie se folosea în dreptul roman, în cazul actelor comerciale, când vânzătorul era ferit de orice risc în cazul în care marfa releva defecte după vânzare. Acelaşi lucru spunea un afiş, pe vremea când erau magazine de tip „consignaţia“: marfa este pe riscul cumpărătorului. Dar, veţi zice, asta a fost de mult, cândva … Acum trăim într-o societate modernă, care nu duce lipsă de reglementări ale actului comercial. Şi totuşi, în relaţia consumator – comerciant, este clar cine este partea mai slabă!
Economistul american Milton Friedman era de părere că cea mai bună protecţie a consumatorilor este… concurenţa. Aşadar, nu ar fi nevoie de legi pentru protejarea consumatorilor, de instituţii menite să le aplice, şi cu atât mai puţin de asociaţii ca reprezentante ale unor interese specifice ale societăţii civile. Pentru că, spunea el, orice lege se termină în pixul agentului care o aplică! Soluţia ar fi la tribunal, unde un litigiu de consum s-ar rezolva ca orice alt litigiu de natură comercială.
Însă un alt mare economist, John Kenneth Galbraith, considera că principalul efort al agentului economic este orientat tocmai spre îngrădirea climatului concurenţial; el spune că a trăi într-o piaţă concurenţială înseamnă a trăi într-un mediu nesigur: firmele trebuie să ghicească mişcările concurenţilor, să anticipeze preferinţele consumatorilor, să facă mari eforturi pentru a cunoaşte nivelul real al preţurilor de aprovizionare. Or, această incertitudine nu există tocmai când nu ai concurenţă, când controlezi comfortabil întreaga piaţă. Iar aici statul trebuie să intervină! După cum scrie Galbraith, cel mai bun sistem economic este acela care oferă oamenilor cel mai mult din ceea ce-şi doresc.
Suveranul pieţei trebuie protejat
Cine are dreptate? Imparţial, ca tot românul, vom zice: amândoi! Şi ne justificăm atrăgând atenţia asupra elementului comun al celor două opinii, şi anume prezenţa climatului concurenţial. Dacă am trăi într-o economie unde concurenţa este perfectă, consumatorul ar fi într-adevăr suveran. Dar realitatea este cu totul alta: consumul este orientat în mod forţat, prin formidabila maşinărie publicitară; comportamentul consumatorului este studiat în amănunţime, până la culoarea care îl face să cumpere produsul; lobby-ul practicat de agenţii economici determină, nu rareori, decizii împotriva consumatorilor (cum este controversata decizie ca supermagazinele să vândă 51% produse de pe piaţa internă; deocamdată, efortul unora de a închide aceste magazine pe timpul weekend-ului nu a avut succes, dar cine ştie ce ne rezervă viitorul…); şi altele. Aşadar, suveranul pieţei… trebuie protejat.
Dar mai există o problemă de principiu, şi anume disponibilitatea autorităţilor de a include interesele consumatorilor în ansamblul politicilor publice.
O astfel de atitudine ar lua în considerare elementul care dă valoare oricărei activităţi economice, şi anume consumatorul (cum spunea mai sus Mises: suveranul producţiei este consumatorul). S-ar da astfel importanţa cuvenită acelei verigi din lanţul economic care este singura ce nu recuperează TVA: cine altul, dacă nu consumatorul, furnizează marea majoritate a veniturilor statului, cu care dublează Guvernul salariile şi/sau construieşte puzderie de autostrăzi sau de spitale?
Pericolele serviciilor digitale
Anul acesta, organizaţia internaţională a consumatorilor recomandă a fi marcat un subiect al lumii moderne în care trăim: drepturile consumatorilor de servicii digitale. Peste 40% din populaţia lumii este conectată la Internet; dacă telefonului i-au trebuit 75 de ani să ajungă a fi folosit de 50 de milioane de utilizatori, reţelei de socializare Facebook i-a trebuit un singur an. Aflăm din lucrarea lui J.-Cl. Larchet, „Les malades des nouveaux media“ că se transmit zilnic aproape 215 miliarde de mesaje de poştă electronică, că 70% din internauţi petrec în jur de 4,8 ore pe zi în faţa unui calculator. În momentul de faţă, în lume există aproape 7 miliarde de abonamente la telefonia mobilă, la un total de 7,5 miliarde de locuitori.
Peste 500.000 de aplicaţii sunt disponibile pentru posesorii de un smartphone. Trebuie să menţionăm şi ultima invenţie: obiectele din casă, conectate la Internet (cum se mai spune, the Internet of things)! Faţă de această realitate, consumatorii întâmpină o serie de noi probleme, complet inexistente în urmă cu 30 de ani: s-a plătit pentru un bun care nu corespunde reclamei, care nu vine niciodată, sau vine deja stricat, sau vine altceva decât s-a comandat. Vorbim aici de comerţul prin Internet, cu o tot mai mare dezvoltare, inclusiv în ţara noastră.
Dar apar şi alte probleme, când un site cu ispititoare oferte ne informează că nu lucrează decât în anumite ţări; este vorba despre practică denumită „geoblocking“. De asemenea, există problema furtului de bani cauzat de plata cu cardul prin Internet, pentru care organizaţiile de consumatori – începând cu BEUC, organizaţia europeană a acestora – solicită Comisiei Europene aplicarea unor metode mult mai stricte privind securitatea tranzacţiilor. Există serioase îngrijorări privind gestionarea datelor personale ale utilizatorilor de Internet.
Asociaţia daneză a consumatorilor a reacţionat la abuzuri privind preluarea informaţiilor private, realizând un video în care cumpărătorii la o cofetărie sunt întrebaţi, înainte de a primi bomboanele, care este numărul lor de telefon, al soţului sau alte date preluate în mod obişnuit de numeroasele aplicaţii de Internet.
Păpuşica denumită Cayla, conectată la Internet, stă de vorbă cu copiii, dar şi face reclamă pentru o cutie sau alta de cereale; dar, mai ales, îngrijorător este faptul că informaţiile furnizate de copii sunt stocate la sediul producătorului… Să marcăm, aşadar, ziua mondială a drepturilor consumatorilor printr-o atitudine prudentă faţă de ofertele primite pe dispozitivele conectate la Internet, pentru a nu risca să ajungem în situaţia în care marfa suntem chiar noi, consumatorii.
