Marţi dimineaţă la ora 4:30, premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker a anunţat că miniştrii de Finanţe ai statelor din zona euro au ajuns la un acord în privinţa unei noi tranşe de ajutor pentru Grecia: acesta va însuma 130 miliarde euro şi va fi legat de un pachet de măsuri de austeritate pe care Atena a promis că le va adopta în următorii ani şi care vor duce, teoretic, la scăderea datoriilor statului de la 160% din PIB la 120,5% în anul 2020.
Însă optimismul liderilor europeni pare mai mult decât deplasat; un raport întocmit de către analiştii troikăi compuse din Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional şi care a fost pus la dispoziţie participanţilor la reuniunea de luni de la Bruxelles, prezice că măsurile de austeritate impuse Atenei vor arunca ţara într-o recesiune adâncă, din care Grecia nu va putea ieşi fără un nou ajutor din partea comunităţii internaţionale, după cum relatează cotidianul britanic Financial Times.
Falimentul a fost doar amânat
Hans-Werner Sinn, preşedintele Institutului pentru Studii Economice (IFO) din München, şi totodată unul dintre cei mai cunoscuţi şi influenţi economişti germani, afirmă într-un interviu acordat publicaţiei Der Spiegel că cele 130 de miliarde de euro nu pot salva Grecia – şi că „şi politicienii ştiu acest lucru”. Sinn este de părere că Grecia ar trebui să părăsească imediat zona euro, deoarece „datoriile externe ale Atenei cresc cu fiecare an în care aceasta continuă să participe la moneda comună europeană; rezolvarea problemei se află astfel din ce în ce mai departe” – iar problema nu sunt datoriile Atenei, ci faptul că economia Greciei nu poate concura pe piaţa internaţională. După el, ar fi preferabil ca sumele gigantice primite de Atena să fie folosite pentru ieşirea ţării din zona euro; chiar dacă timp de un an sau doi populaţia va avea de suferit, situaţia s-ar stabiliza în scurt timp, deoarece scăderea salariilor ar duce la o creştere a exporturilor şi o reînvigorare a întregii economii greceşti.
Şi jurnalistul Christian Rickens este de părere că ieşirea Greciei din zona euro este de neocolit. „Grecia este în faliment, şi nu are nevoie de o scutire de 50% din datorie, ci de 100%”, scrie el în Der Spiegel. Noua tranşă de ajutor financiar nu le foloseşte grecilor, ci creditorilor acestora, explică Rickens, atrăgând atenţia asupra faptului că 30 din cele 130 de miliarde de euro vor intra direct în buzunarele creditorilor – iar celelalte 100 de miliarde nu vor fi folosite pentru a pune Grecia pe picioare, ci pentru a îi permite să continue să îşi plătească datoriile. O situaţie absurdă, menită doar să cumpere timp până când pieţele financiare se vor fi stabilizat îndeajuns de mult încât să suporte falimentul Atenei, crede Rickens. Însă, explică jurnalistul german, acestea sunt deja stabile; după ce Banca Centrală Europeană a pompat miliarde de euro în băncile europene, iar Spania şi Italia au noi şefi de stat care sunt dispuşi să ia măsurile necesare pentru a readuce economiile lor pe linia de plutire, în acest moment, un faliment al Greciei nu ar fi contagios pentru celelalte state din zona euro. Ce lipseşte însă, spune Rickens, este curajul politic al liderilor europeni de a pune un punct final dramei greceşti.
Scapă cine poate
Grecii încearcă să îşi continue, pe cât se poate, viaţa obişnuită – „într-o transă colectivă, punctată cu umor negru”, după cum notează cotidianul american The New York Times. Însă indicatorii naţionali sunt fără precedent pentru Europa; din 2009, un sfert din firmele greceşti au dat faliment, iar jumătate din companiile mici nu îşi pot plăti salariaţii, conforn New York Times. În prima jumătate a anului 2011, rata suicidelor a crescut cu 40%, iar cine poate, încearcă să părăsească ţara. Dacă în 2010 numai 42 de persoane au participat la un seminar despre emigrarea în Australia, anul trecut la acesta s-au înscris peste 12.000 de oameni. Se pare, aşadar, că în salvarea Greciei nu mai cred decât cel mult politicienii europeni; pentru populaţia chinuită de măsurile de austeritate, noua tranşă de ajutor nu este decât o prelungire artificială a agoniei – la capătul căreia se arată, din ce în ce mai mare, spectrul falimentului.
