Vineri dimineaţă la 11:03, agenţia germană de ştiri DPA a transmis, pentru a 25a oară în istoria sa de 63 de, ani o aşa-zisă „ştire-fulger”: demisia preşedintelui Germaniei, Christian Wulff. Printre ştirile cărora DPA le-a mai acordat cel mai înalt grad de importanţă s-au numărat, în cursul anilor, victoria echipei naţionale de fotbal a Germaniei la Campionatul Mondial din 1954, asasinarea lui John F. Kennedy sau aterizarea misiunii Apollo 11 pe Lună.
Spre deosebire de ultimele două ştiri, cea a demisiei lui Wulff nu este, probabil, de o importanţă copleşitoare pentru omenire – însă ea arată starea bună în care se află democraţia germană.
Presă contra preşedinte
Demisia lui Wulff nu a survenit pe fondul unor nemulţumiri populare, ci pe cel al unor atacuri – atât juste cât şi deasupra centurii – venite din partea presei. Wulff, fostul premier al landului Saxonia Inferioară, a fost acuzat în decembrie 2011 că ar fi obţinut în 2010 un credit imobiliar cu condiţii extrem de avantajoase, ca răsplată pentru o intervenţie care a favorizat banca respectivă (BW-Bank). Wulff a negat vehement, recurgând la ameninţări la adresa redactorului-şef al tabloidului Bild, pe care l-a avertizat că apariţia unui articol despre relaţiile sale cu banca ar putea duce la ruperea relaţiilor cu trustul de presă Springer, căruia îi aparţine tabloidul. Deşi Wulff şi-a cerut scuze ulterior, reacţia sa, considerată de marea parte a presei drept nedemnă pentru reprezentantul cel mai de vârf al Germaniei, a ridicat multe semne de întrebare în rândul populaţiei.
Poate că scandalul s-ar fi oprit aici dacă presa întărâtată nu şi-ar fi continuat săpăturile în cazul Wulff. Însă „câinele de pază al democraţiei” a făcut exact acest lucru, scoţând la iveală şi alte implicări ale preşedintelui în afaceri care, chiar dacă nu erau ilegale (cum probabil se va dovedi), au trezit totuşi anumite suspiciuni asupra comportamentului lui Wulff. Ceea ce a dus, în cele din urmă, la căderea acestuia, este legătura sa cu producătorul de film David Groenewold; landul Saxonia Inferioară i-a acordat firmei acestuia o garanţie bancară în valoare de 4 milioane de euro (pe care, este drept, casa de producţie a lui Groenewold nu a folosit-o). Totodată, producătorul a plătit, în anii 2007 şi 2008, vacanţele familiei Wulff pe insula germană Sylt, vizitată cu predilecţie de elitele ţării. Atât Wulff cât şi Groenewold susţin că preşedintele i-ar fi înapoiat producătorului banii în cash, iar sumele care sunt în discuţie nu depăşesc, în ambele rânduri, câteva sute de euro. Cu toate acestea, procuratura din Hanovra a deschis o anchetă împotriva celor doi – cerând joia trecută parlamentului german să retragă imunitatea lui Wulff. Este foarte posibil ca ancheta să nu ducă la o punere sub acuzare; Wulff a adus, spre apărarea sa, un document în care cerea autorităţilor fiscale ca acordarea garanţiei bancare pentru firma lui Groenewold să fie verificată cu atenţie, având în vedere relaţia sa personală cu producătorul. Însă, după cum relatează publicaţia Der Spiegel, documentul data din 2009 – iar Groenwold a primit garanţia bancară în 2006.
Sfântul prefăcut
Poate că principala vină a lui Wulff a fost faptul că, în loc să îşi recunoască deschis greşelile, a încercat din răsputeri să găsească portiţe de ieşire. „Un preşedinte nu trebuie să fie un sfânt, dar nici nu are voie să se prefacă că ar fi unul”, a scris cotidianul Die Welt după demisia preşedintelui. În conferinţa de presă de vineri, Wulff a declarat că s-a comportat „corect din punct de vedere legal” – dând astfel dovadă că nu a înţeles nici măcar la sfârşit ce i s-a reproşat: că un preşedinte nu trebuie să gândească ca un avocat, ci ca un om de stat.
Mai ales în Germania.
