Echipa teatrului sibian a pregătit un regal artistic pentru anul 2012.
Am repulsie faţă de manifestaţiile obligatorii de masă. Sunt care îmi spun că „aşa se face”. Nu este adevărat. Nu te obligă nimeni să participi la ceva în ce nu crezi. Văd zilnic la tv, pe Internet, în presa scrisă prim-miniştrii, însoţiţi de figuri slugarnice de miniştri, primari, prefecţi, inaugurând 10 kilometri de autostradă.”Este ridicol”, îmi zice un inginer clujean. Beam amândoi o bere la Meteor (Crişu’ de pe Petru Groza). Era acasă pentru trei zile. Făcea parte din grupul de ingineri care tocmai terminaseră în Elveţia lucru la autostrada-tunel, de 142 de kilometric. „Mai bine să nu inaugureze. Ne arată nimicnicia”, zice el. Azi, după 22 de ani, vedem la tv, feţe de P.C.R.-işti, sau urmaşii lor, în costume şi cravate de preşedinţi de C.A.P., acelaşi limbaj. Dă cu coasa, lopata, deci gândire şi nivel de păşunist. În vara lui 1974, ne-au dus pe toţi pe stadion, studenţi, profesori, muncitori. Din elicopter a coborât Nicolae Ceauşescu. Dăduse o nouă denumire oraşului meu, din Cluj în „Cluj-Napoca”. Într-o secundă circula în tot stadionul un banc, cică nu se mai spune doar „Bulă”, ci „Bulă-Buţulică”.
Bayreuth
Până în 1976 văzusem toată Europa. În luna mai m-am întors din Spania, unde văzusem o naţiune care parcă regreta moartea lui Franco, dispărut cu un an înainte. Trebuia să-mi dau examenul de licenţă. A fost un fiasco. L. M. profesorul meu, era un submediocru. Studiasem cu el patru ani. Era o catastrofă, ca instrumentist, profesor, intelectual. Ca toţi cei de atunci, şi de azi, a fost numit de p.c.r. cadru universitar în Conservator. Ionel Pantea spune că sunt toţi de nivel de „Şcoală Populară de Artă”. L. M. nu m-a notat la examen. Era laş. M-a notat un prof ungur şovin, Maior, şi o profă şovină, Radeş, ambii mediocri. Media generală mi-a ieşit totuşi peste 9 şi am luat unicul post în Cluj, Opera Română. Eram fericit. Rămăsesem acasă. Eram căsătorit, iar fetiţa mea refuza să se nască. S-a hotărât pe 29 iulie, 1976, la bunici, medici în Baia-Mare. În acea noapte am dormit în spital. Pe 1 august am primit telefon să mă prezint la Cluj, pentru a pleca la Bayreuth. A fost prima mea prezenţă la Bayreuth şi un început care mi-a schimbat profesia şi viaţa.
4 martie, 1977, cutremurul
Întors din Bayreuth, m-am dus în armată în 15 septembrie 1976. Circula un zvon că tr -iştii (tr – termen redus), trebuie să termine armata, urmând să se schimbe legislaţia. Eram la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă, în Lipova.
Eram două batalioane, noi, infanteriştii, şi tunarii, politehniştii. Armata a fost uşoară, aproape infantilă. Ni se prezentau filme de tactică militară ale NATO, vechi de zeci de ani. Cu vicleşuguri, încercam să obţinem cât mai multe permisii să mergem acasă, la Cluj. Am obţinut patru, în şase luni. N-a fost rău. La cursurile de doctrine militare, am auzit pentru prima dată, că în virtutea evoluţiei dialectice a societăţii, urmează şi un declin al comunismului. Interesant. Peste ani, am auzit că şcoala s-a desfinţat. Sfârşitul armatei, pe 4 martie, 1977, a fost dramatic.
Pâna la amiază au venit ştiri despre cutremur şi victimele din Bucureşti. Ni s-a spus că vom pleca acasă. Seara eram în Cluj. În vara lui 1977 nu am fost la Bayreuth. Îmi era dor de casa şi mormintele lui Wagner, a soţiei lui, Cozima, fiica lui Liszt. Îmi era dor de cultura şi civilizaţia Europei de Vest.
