„La Roma, se spune că Berlusconi este deprimat, singuratic, bântuind pe coridoarele întunecate ale caselor sale; nu vorbeşte cu prietenii din cauza multelor procese pe care le are pe rol, îi este frică să răspundă la telefon pentru că ar putea fi ascultat, şi bodyguarzii săi îi sunt singurii prieteni”, scrie autorul interviului, respectatul jurnalist britanic Philip Delves Broughton. Însă acel Berlusconi pe care îl întâlneşte în Palazzo Grazzioli din Roma este vesel, aparent lipsit de griji, şi dispus să vorbească despre orice subiect.
„Am intrat în politică nu pentru că mi-a plăcut, ci pentru că a trebuit”, îi povesteşte Berlusconi lui Broughton: „ţara mea risca să ajungă să fie condusă de un partid comunist şi, deoarece am simţit întotdeauna că comunismul a fost cel mai inuman şi criminal sistem de gândire din istorie, mi-a fost într-adevăr frică la gândul că aceştia ar fi putut prelua puterea în Italia”. Berlusconi este de părere că adevăraţii vinovaţi pentru succesul comunismului se aflau în Justiţie: „procurorii italieni distruseseră practic toate cele cinci partide democratice principale, care conduseseră Italia în ultimii 50 de ani şi garantaseră pentru creşterea economică, democraţie şi libertate”.
De aceea, în 1993, după ce încercarea sa iniţială de a uni partidele de dreapta şi centru a eşuat, Berlusconi a decis să intre el însuşi pe scena politică. „Mi-a fost clar că singurul mod de a opri comuniştii să preia puterea era să mă folosesc de faptul că eram, la acea vreme, cel mai popular antreprenor din Italia, datorită televiziunilor, presei şi fotbalului”, spune Berlusconi: „în sondaje, 96% dintre oameni mă apreciau, şi când am văzut că nu exista nici un alt candidat, şi am înţeles că dacă nu intram în politică nu avea să se întâmple nimic, am decis să formez un partid şi să particip la alegeri. Desigur că, de la o săptămână la alta, popularitatea mea a căzut la 50%”.
În mod ciudat, Berlusconi nu a agreat niciodată scena politică; fostul premier „urăşte atât confruntarea directă cât şi să anunţe veştile proaste – două trăsături de caracter de fapt necesare unui lider politic”, notează Broughton.
„Stilul meu ca manager şi lider politic s-a bazat întotdeauna pe puterea de a convinge, nu pe forţă”, explică Berlusconi: „nu mă pricep să dau ordine, dar mă pricep să conving”. Însă în politică, spune fostul premier, „trebuie să ai în vedere interesele tuturor cetăţenilor – interese care sunt adeseori opuse. Dacă faci pe cineva fericit, faci pe altcineva nefericit” – deşi Berlusconi ar fi preferat să facă pe toată lumea fericită.
„Greşeala mea şi greşeala italienilor“
Silvio Berlusconi este de părere că criza economică din cauza căreia a fost, în cele din urmă, nevoit să demisioneze, nu a fost pentru Italia niciodată atât de gravă cât a părut: „e drept că statul italian are datorii, însă cetăţenii, familiile şi companiile sunt bogate”, susţine fostul premier, care este de părere că pieţele financiare au exagerat problema. Faptul că italienii, exasperaţi de incapacitatea guvernului de a gestiona criza, nu i-au mai acordat susţinerea necesară, este parţial vina acestora – şi a sistemului constituţional al ţării sale. „A fost greşeala mea şi greşeala italienilor”, consideră Berlusconi: „greşeala mea, pentru că nu am reuşit să conving 51% din populaţie să îmi acorde votul lor, şi greşeala lor, pentru că şi-au împărţit votul între multe partide mici” – ceea ce l-a silit pe Berlusconi să formeze coaliţii care, după cum spune el, l-au „castrat”, nepermiţându-i să introducă în parlament legile aşa cum şi le-ar fi dorit. Pe de altă parte, sistemul constituţional al Italiei, care prevede ca o lege să fie introdusă pe rând în camera deputaţilor, apoi în comitetele acesteia, apoi în senat, apoi la preşedintele care o poate trimite înapoi Parlamentului, face ca „dacă trimiţi în parlament un cal pur-sânge, o să iasă un hipopotam”, după cum explică Berlusconi. Însă până şi acest „hipopotam” poate fi mai apoi blocat de Curtea Constituţională, care este dominată de magistraţi de stânga, după părerea fostului premier.
Cu toate acestea, Berlusconi, care este în continuare preşedintele partidului său, Il Popolo della Liberta (PdL), nu vrea să părăsească definitiv scena politică. „Dacă aş pleca, acesta ar fi un triumf pentru stânga”, crede el, adăugând că vrea să pună la dispoziţia ţării „cei mai maturi ani ai experienţei” sale – rămânând să acţioneze ca „părinte fondator” al PdL, fără însă (cel puţin aşa pretinde magnatul) să mai accepte vreodată o funcţie publică.
Deşi Berlusconi poate accepta că a ajuns la capătul carierei sale politice, el consideră în continuare că italienii îl iubesc – lucru cu care este, de altfel, obişnuit: „în companiile mele nu a existat niciodată o grevă, nici măcar una de o oră”, susţine el; „în fiecare sâmbătă dimineaţă mă duceam să îmi vizitez angajaţii care erau internaţi în spital. Ştiam numele fiecăruia, şi la un moment dat am ajuns să am 56.000 de oameni care lucrau pentru mine”. În politică, pretinde Berlusconi, lucrurile au stat la fel: „am fost în stare să trezesc simpatia şi chiar dragostea multor oameni. Se spune că în istoria Italiei nu a existat niciodată un politician care să fi putut mişca mulţimile aşa cum am făcut-o eu. Sunt stimat de oamenii care mă iubesc. O treime din italieni mă iubesc în continuare, când merg pe stradă se adună în jurul meu, când intru într-un restaurant, oamenii se ridică şi mă aplaudă, şi nu mi se permite să plătesc nota”.
Sfatul lui Maggie Thatcher
Marea sa greşeală, spune Berlusconi, este că i-a ascultat prea mult pe criticii săi, şi că nu a învăţat decât prea târziu o lecţie pe care i-a dat-o fostul premier britanic Margaret Thatcher. Aceasta l-a întrebat, cu ani în urmă, cum îşi petrece ziua, iar Berlusconi i-a răspuns că se trezeşte la 7:30, lucrează toată ziua, iar la 1:30 dimineaţa citeşte ziarele din ziua următoare, după care doarme cinci ore. „Citiţi ziarele?”, s-ar fi mirat Thatcher, care i-a explicat că ea citeşte în fiecare dimineaţă numai articolele care o laudă pe ea şi guvernul său. „Drept care a doua zi l-am rugat pe responsabilul meu cu presa să îmi aducă numai articolele în care eu şi guvernul suntem lăudaţi”, spune Berlusconi: „timp de trei luni, nu a apărut nici unul”.
Până nu de mult, presa din Italia evita, cel puţin, să scrie despre vieţile private ale politicienilor. Acest lucru s-a schimbat însă sub Berlusconi. Magnatul este de părere că aceasta se datorează faptului că era intangibil din punct de vedere al integrităţii, drept care presa a decis să îl atace în mod direct: „au creat cazul unei fete de 18 ani pe care am vizitat-o de ziua ei – un fals absolut. Nu am atins-o niciodată aşa cum s-a scris, şi am fost la ziua ei din diferite motive speciale”. Este vorba despre Noemi Letizia, un model din Napoli care a primit de la Berlusconi de ziua ei un colier în valoare de 8.000 de dolari. Câteva luni mai târziu, Veronica Lario, soţia lui Berlusconi, a divorţat de acesta, numindu-l „bolnav” şi acuzându-l că ar corupe minore.
„Nu am pentru ce să îmi cer iertare”, spune Berlusconi: „tot ce am făcut a fost absolut normal, absolut legitim. Sigur, în timpul banchetelor pe care le-am organizat am avut parte şi de prezenţa reconfortabilă din punct de vedere estetic ale unor fete frumoase, dar nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun”. Poate că fostul premier a fost victima unui stereotip al bărbatului italian? „Sigur”, spune el, „nu sunt un playboy. Sunt un playman”. Singurul lucru de care nu a fost acuzat, spune Berlusconi, este că ar fi homosexual – deşi nu are nimic împotriva acestora: „dimpotrivă, întotdeauna am fost de părere că, cu cât e mai mare numărul de homosexuali din jurul meu, cu atât mai mică este competiţia. Glumesc, desigur”.
Interviul din The Atlantic îl arată pe premier drept un bărbat care se consideră victima presei şi a sistemului politic, fără însă să îşi poată găsi vreo vină proprie pentru căderea sa. „Italienii mă cunosc. Ştiu că sunt corect, că sunt un om bun, că îi respect pe alţii. nimeni nu crede că ce scrie în ziare este adevărat”, conchide Berlusconi.
