Criza economică pe care preşedintele Băsescu a recunoscut public (gest, însă, insuficient pentru a-l scoate din culpă, pe el, şi pe ceilalţi oameni politici români din restul spectrului) că a înţeles-o cu mai bine de un an întârziere de la declanşarea ei în SUA şi Europa are, prin prelungire şi prin fondul domestic pe care s-a suprapus, tot mai multe şanse să scoată din dulap şi alte schelete decât cele pur economice.
Prinsă în vârtejul seriei de decizii cruciale care vor schimba radical arhitectura UE, pe de o parte, şi al raţiunilor economice interne tot mai complexe, care dictează startul unor reforme imediate şi fără prea mult timp pentru dezbateri, pe de altă parte, România traversează la ea acasă, fără să-şi dea seama, un moment de mare cumpănă.
Unul care, atunci când forţele de pe un flanc şi de pe celălalt vor înceta să se mai contrapună în acelaşi grad, riscă să ne arunce în aer perspectivele ca şi cum acesta ar fi fost cursul natural al lucrurilor.
Ghinionul nostru major, iar din acest punct de vedere România este depozitara unei istorii încărcate, este că timpul nu are, din nou, răbdare cu noi – cu tarele, obsesiile, resemnările, superficialitatea, incosistenţa, incoerenţa şi lipsa unei aplecări fundamentale spre judecarea lucrurilor la rece.
Dacă ne uităm în jur (mai ales spre panta pe care au început să alunece vecinii unguri), vom vedea, într-adevăr, că situaţia noastră nu este unică, dar asta nu ar trebui să ne încălzească cu nimic – din contră, e o grijă care se adaugă.
Crizele de anvergura celei pe care o traversăm depăşesc puterea de înţelegere a economiştilor pentru că foamea lor de a devora societăţile este, de fapt, o formă perversă de a hrăni atavismul victimei.
Tocmai de aceea, riscurile de a produce schimbări fundamentale, prin desfacerea şi apoi rearanjarea ţesăturii fragile care ţinea odinioară lucrurile laolaltă, sunt uriaşe, dificil de calculat cu acurateţe şi cu atât mai dificil de contracarat. Unii vor supravieţui onorabil acestor furtuni, dar pentru alţii nimic nu va mai fi la fel.
Ar fi, deci, cazul să ne întrebăm pe ce parte a dezastrului vom ateriza noi după ce vâltoarea va trece? Pentru asta ar trebui să ştim însă care ne sunt punctele vulnerabile, dacă pot fi ele remediate şi, dacă da, de ce nu am fost prevăzători, la acest capitol, până acum?
Un punct de plecare ar fi, de pildă, să ne uităm la cum a evoluat România în cei 20 de ani de libertate şi cum au prins-o debutul, iar apoi gradele de intensitate în care a evoluat criza economică din Europa.
În 1989, în timp ce majoritatea statelor din fostul bloc comunist au găsit o breşă în sistem astfel încât trecerea la democraţie să se producă paşnic, România a trecut printr-o sângeroasă schimbare de putere.
Ai fi zis că, spre deosebire de ceilalţi, românii urau atât de mult ceea ce li se întâmplase timp de 45 de ani încât vor fi cei mai entuziaşti măturători ai acelui trecut umilitor.
Ei bine, nu am fost.
Dimpotrivă, în timp ce polonezii, cehii, ungurii şi balticii au demarat un amplu proces de deparazitare – economică, politică şi socială – România lui Ion Iliescu şi a Securităţii cu faţă umană a pierdut ani de zile timpul în căutarea formulei optime prin care Bucureştiul să îşi întoarcă faţa spre trecut, evident, ţinând seama, în contextul acelor vremuri, de o anume igienă a aparenţelor.
Cei care au cerut totul sau nimic au rămas în minoritate, iar reducerea lor la tăcere a fost o misiune facilă pentru autorităţi.
Nu e vorba aici doar de a-i găsi vinovaţi pe aceiaşi eterni Iliescu, securişti şi activişti de eşaloane inferioare care s-au repliat rapid după executarea dicatorilor, preluând frâiele noii Românii, ci de semnalat faptul că, în tot acest timp, dezbateri esenţiale despre cine am fost şi cine vrem să fim au fost evacuate din spaţiul public prin hăituirea vocilor lucide, coruperea unora dintre ele, prin forţa mineriadelor, prin cumpărarea liniştii oferind firimituri celor mulţi.
Astfel, purgatoriul prin care ar fi fost natural şi necesar să treacă o întreagă societate a fost unul dintre acei paşi pe care România i-a sărit, costurile uriaşe, în plan moral, economic şi politic, fiind lăsate generaţiilor ulterioare. Într-un asemenea climat, s-a întâmplat un lucru cât se poate de normal: intelectualitatea s-a divizat, reacţiile celor mulţi au fost şi mai anesteziate, cîţiva au prosperat în cel mai nesimţit mod, iar puterea a fost concentrată în mâini invizibile – dar nu de genul celor teoretizate de părinţii capitalismului, ci modelate după reţetarul filosofiei stalinist-leniniste.
Sunt chestiuni care ţin de trecut, ar zice unii, nu au nici o legătură cu prezentul, cu criza, cu tăierile de salarii, de pensii, cu corupţia endemică, cu statul obez, cu lipsa de moralitate şi breşele legislative care-i fac puternici pe unii şi extrem de slabi pe cei mai mulţi, cu incapacitatea României de a-şi schiţa perspectivele pe 20 de ani de acum încolo şi cu atâta altele.
Greşit.
Ezitările din anii ’90, când autorităţile nu erau convinse că viitorul României ar trebui să se numească NATO şi UE şi nu CSI, Vest şi nu, din nou, Est, apoi inapetenţa conducerii statului de a dialoga şi băga în seamă partea, în minoritate, dar lucidă, a fragilei societăţi civile, precum şi autosuficienţa dată de genele autoritariste ale aceloraşi autorităţi, care au exclus din start exorcizarea lor şi a societăţii româneşti de comunism, au lăsat să germineze în linişte sămânţa restauraţiei comuniste.
Aceasta din urmă nu a reprezentat neapărat un pericol imediat, deşi unele evenimente din trecutul recent au avut suficient potenţial de a reactiva fantoma pe care am crezut că am alungat-o definitiv în decmbrie 1989.
A fost, în schimb, îndeajuns de lăsată în pace să se revigoreze pentru o reactivare ulterioară, când împrejurările, luate per ansamblu, vor deveni, în sfârşit, cu totul favorabile.
Cele două decenii de libertate de gândire, nu întotdeauna şi de acţiune, nu au fost suficiente pentru ca românii – deopotrivă intelectuali şi pături de jos – să se lămurească cu privire la ce a însemnat comunismul şi autoritarismul, ce le-au adus Pauker, Dej şi Ceaueşescu, cât de fundamental este, până la urmă, rolul fiecărui individ, al solidarităţii, al onoarei, moralei şi valorilor democratice, în ansamblul lor.
Nici nu le-am rejectat cu totul. Doar cu nu le-am metabolizat pe fiecare în parte şi pe deplin, iar din acest motiv am rămas cu dileme pe care nu ar mai fi trebuit să le avem şi cu nostalgii debile care-şi au drept cauză tocmai perspectiva trunchiată asupra „gloriosului” trecut.
Nefericirea este că exact pe acest fond şi pe timpul insuficient în care românii au gustat, chiar dacă rudimentar, din bunăstarea capitalistă de după 1989 (călătorii în străinătate, presă tabloidă, plasme şi electrocasnice la care doar visau odată) se calchiază acum sărăcia şi perspectivele tot mai relative lăsate în urmă de actuala criză economică. Iar criza merge înainte.
Când s-o termina, asta n-o mai ştie nimeni. Poate aţi observat în ultimul timp că nici liderii europeni nu se mai ascund. Iau decizii revoluţionare (bune sau proaste) cu cel mai natural aer, un aer pe care ţi-l poate da numai şi numai stringenţa actualităţii, nicidecum grijile normale pentru viitor.
În plus, nu-şi trădează pesimismul cu privire la unele evoluţii, din nou, un comportament nespecific în raport cu ceea ce ne obişuiseră până acum.
Toate cele ce se petrec sub ochii noştri pun sub semnul întrebării tocmai STABILITATEA atât de dragă românului mediu.
Nu degeaba, Ion Iliescu, omul care a ştiut întotdeauna să-şi citească fără eroare concetăţenii şi care a ştiut, astfel, ce simţuri trebuie să le anestezieze şi cum să o facă pentru a-şi atinge propriile scopuri, aduce invariabil în discuţie nevoia de „linişte” şi de „stabilitate”.
De altfel, oricât de multe necazuri le-a pricinuit, românii sunt şi acum, în 2012, în căutarea eternei STABILITĂŢI.
De aici decurg două noi nefericiri, una dată de moment, alta adânc înrădăcinată în istorie.
Prima este că, într-un orizont de la scurt la mediu, criza numai stabilitate nu ne va oferi.
A doua, că de câte ori au căutat STABILITATEA, românii au dat întâi de contrariul ei.
Ulterior, când au crezut că au găsit-o, timpul pe care l-au avut la dispoziţie să se şi bucure de ea, cât de precară era, a fost scurt.
De ce se întâmplă de fiecare dată asta? Poate pentru că referinţele pe care oamenii le au când se raportează al acest concept sunt şi alunecoase, şi inexacte şi pentru că nimeni nu-şi oferă răgazul contabil pentru a pune în balanţă costurile căutării şi beneficiile a ceea ce cred că au găsit.
Din păcate, societatea românească pare să fie acum din nou aproape de un asemenea moment. În ultimul an, semnele că această criză economică, prin prelungirea şi adâncirea ei, va sfârşi prin a deşira (încă sper că nu până la capăt, dar e doar o speranţă) structura fragilă a societăţii româneşti sunt tot mai numeroase.
Pentru că spaţiul e limitat, mă voi referi aici doar la un anumit tip de discurs care se face tot mai comod în spaţiul public.
Modul în care se instalează este, însă, înşelător, iar asta tocmai pentru că nu a fost strident de la bun început.
Dar el se instalează sau, mai corect, se insinuează şi câştigă teren fix aşa cum se întâmplă în războiul post-modern (anume gherila), respectiv casă cu casă, cartier cu cartier, oraş cu oraş şi apoi toată ţara.
Sămânţa care face să renască braţele neretezate ale trecutului este aceeaşi şi a fost lăsată, cum spuneam mai sus, să germineze în linişte încă din ziua unu de după executarea cuplului ceauşist la Târgovişte.
Indiferent de transformările, pe alocuri radicale, prin care a trecut România după acel episod, întrebări fundamentale au fost private de căutarea adecvată a răspunsurilor, iar de o purgaţie a tarelor naţionale, dusă până la final, societatea românească nu a fost în stare în cei peste 20 de ani care s-au scurs.
Văd, aşadar, că oamenii politici scot la lumină, cu o lejeritate tot mai mare şi iresponsabilă, comparaţii cu Lenin şi Ceauşescu, cu dictatura şi cu starea urgenţă, apoi delegitimează democraţia, atâta câtă am fost în stare să construim şi să conservăm, şi nu se dau în lături să evoce finaluri sângeroase ale unor destine politice, de zici că Infernul a urcat la suprafaţă ca într-un dans cu mişcări lascive.
E, asta, o zonă în care anume nu voi da nume, pentru că nu ele contează. Până la urmă, identitatea celor care emit astfel de judecăţi e condamnată să se piardă în iţele istoriei.
Ce contează este că, prin recurenţa acestui tip de obsesii netratate la timpul lor, a întrebărilor la care nu s-a răspuns, a delimitărilor care nu s-au mai făcut, a frustrărilor care, pe acest fond, s-au acumulat şi acumulat, s-a creat deja o atmosferă toxică.
Ea nu este încă decisivă, din punctul de vedere al unor eventuale transformări în societate, dar aranjează terenul, aşa cum ai defrişa o porţiune de pădure pentru a face loc de pârtie.
Văd, apoi, intelectuali mai mult sau mai puţin respectabili, oameni cu educaţie medie şi alte tipuri de inşi – mai coerent sau mai puţin coerent orientaţi până acum – care readuc în actualitate teme pe care, însă, lipsindu-ne exerciţiul privirii de ansamblu a lucrurilor şi transformărilor, al abordării critice a trecutului şi, în plus, dată fiind predispoziţia generală de a adopta table de valori insipide ar fi trebuit să le depăşim acum mulţi, foarte mulţi ani.
Sunt fontomele comunismului, indiferent de ocurenţele sub care ni s-ar putea ele înfăţişa de acum încolo, cu adevărat o experienţă de care am scăpat definitiv?
Avem toate motivele să ne întrebăm.
Când într-o ţară care a traversat tunelul întunecat al dictaturii comuniste ( parte din cauza formei atroce pe care a luat-o acesta în România, parte din cauza resemnării de care nu reuşim nici în vremuri mai prielnice să ne dezbărăm) apar, la nivelul lui 2011-2012, revendicări „populare” desprinse parcă din manualul de acţiune al activistului bolşevic, ei bine în atare condiţii ar trebui să reflectăm îngrijoraţi spre ce ne îndreptăm.
O parte semnificativă a populaţiei încă suspină după binefacerile pe care i le-a oferit Ceauşescu.
Deng Xiaoping ar putea avea statuie, pentru că aşa vor consilierii locali din Bistriţa şi pentru că aşa ar vrea şi instituţia Prefectului (trimisul guvernului în teritoriu, conform legilor în vigoare).
Substantivul propriu Lenin e rostit cu o naturaleţe dezarmantă de un şef al Opoziţiei.
Che Guevara încă bate cu putere în pieptul respectivului politician, alt şef al aceleiaşi opoziţii îl stimează pe comunistul cu faţă fesenistă, Ion Iliescu, principalul partid de guvernământ îşi îneacă reformiştii precum Irod pruncii, cu ideea de dictatură se merge la Bruxelles (de parcă parlamentarii şi funcţionarii europeni sunt înclinaţi să înghită orice doar pentru că la Bucureşti unii sunt dispuşi să acapareze puterea călcând pe cadavre), iar o anumită parte a presei, evident controlată de foşti turnători la Securitate face pe dracu’-n patru să umanizeze ceauşismul şi tot ce a decurs din el.
Încă şi mai interesant, fragilul spaţiu public este infestat cu lozinci şi revendicări în care limbajul de lemn, omniprezent odinioară, şi gândirea pietrificată, în care statul-tătuc face şi desface destine, este reactivată la primele semne că mămăliga pare că explodează.
Pentru acest din ultim caz, dau ca exemplu o parte din revendicările strânse sub forma unei aşa-zise Proclamaţii de la Bucureşti, din prima lună a protestelor pe 2012, anume ianuarie.
Le puteţi găsi pe platforma celor de la Critic Atac:
* „trecerea elementelor economiei naţionale în gestiunea statului” – ca şi cum nu am avut peste 20 de ani ca să ne dăm seama ce înseamnă managementul de stat în România, dar şi în alte state. În plus, generalitatea în care e formulată doleanţa respectivilor cetăţeni este cel puţin dubioasă.
* „(…) tragerea la răspundere a celor vinovaţi pentru distrugerea şi vânzarea societăţilor româneşti şi a industriei, utilajelor, inclusiv a terenurilor aferente întreprinderilor foste de stat, din 1980 (cred că vroiau să zică 1989 – n.m) până azi”.
Sunt de acord că moştenirea industrială de la fostul regim a fost feliată şi împărţită în stil mafiot după 1990. Dar au făcut-o tot oameni din fosta orânduire socialist-comunistă, într-o democraţie fesenistă în care justiţia era aservită, aproape ca pe vremuri, aceluiaşi tip de interese de grup. Pe de altă parte, nu pot trece cu vederea opoziţia intimă a celor care au redactat respectivul punct din Proclamaţie la ideea de a vinde/privatiza „industria” şi „utilajele”.
Ca jurnalist, am stat de vorbă cu destul de mulţi foşti oficiali din fostul aparat comunist şi nu-mi pot inhiba uimirea pe care o am când descopăr o compatibilitate atât de mare între limbajul de lemn folosit în continuare de ei şi cel în care se exprimă mai tinerii exponenţi ai stângii din popor.
* „readucerea în patrimoniul naţional a platformei continentale şi a resurselor ei; cine se face răspunzător de semnarea înstrăinării acestor valori naţionale să fie tras la răspundere;” Remarc, din nou, limbajul de lemn, exhibarea unor constructe precum „valori naţionale” în contextul păcătosului naţionalism de tipul „nu ne vindem ţara”.
Este, oricum, mai uşor să operezi pur şi simplu cu astfel de termeni decât să gândeşti o matrice în care statul, deci măreţul popor (alt cuvânt golit de comunişti de sens), să reglementeze modul în care poate câştiga mult cu efort puţin şi de la distanţă. Alte state au făcut-o şi vorbesc aici de democraţii, tehnic exprimându-mă, funcţionale, nu de oaze dominate de capitalismul sălbatic.
* „restabilirea caracterului social al statului român”.
Oau! Genială întoarcere cu peste şase decenii în urmă.
Din câte pot eu asocia, parcă tot aşa au intrat în România şi comisarii sovietici: pe cai albi, cu stea în frunte, intenţii cum nici n-ai visa, bunăstare, prosperitate, şi soarele la orizont.
* „repunerea în drepturile reale ale intelectualităţii româneşti”. Parcă şi comuniştii au purces la acest drum. I-au repus în drepturi pe ăia care au ştiut de unde vine lumina şi au umplut temniţele cu cei care au nu au căutat sinonime alternative şi relative la substantivul „drepturi”.
Pentru că distinşii autori ai acestui tip de revendicare nu au intrat şi în amănunte, îmi iau libertatea să îi suspectez de nostalgie nebună şi după drepturile pe care scriitorii le primeau în vremurile comunismului târziu de la mai-marii cârmuitori, la vila de protocol de la Neptun.
Apoi, cum se cuplează această doleanţă ca intelectualii SĂ PRIMEASCĂ şi NU SĂ CÂŞTIGE drepturi, cu următorul punct din Proclamaţia de pe Critic Atac – „punerea în funcţii de conducere a oamenilor după competenţa şi rezultatele concrete”.
După cum ştie orice intelectual sau muncitor, există intelectuali deştepţi şi intelectuali proşti, aşa cum există muncitori deştepţi şi muncitori proşti. Ce-i cu „otrava” asta de meritocraţie după doza liniştitoare de tranchilizant care arvunea selecţia arbitrariului?
* „opriţi genocidul împotriva poporului român”. Aşa cum ne-au obişnuit, de la începutul secolului şi pînă acum, comuniştii au dovedit, şi o fac în continuare, o lejeritate uluitoare în a opera cu termenii cei mai stranii şi, mai ales, în a mistifica realitatea şi evidenţa în modul cel mai crunt.
* „stabilirea unor taxe şi impozite către populaţie care să fie suportabile, în funcţie de venituri, nu biruri ca acum;”
La ce am reveni şi prin această propunere? Ideologic, orientarea răzbate clar ca lumina zilei. Axiologic, însă, lucrurile ar lua-o razna.
Dar astea sunt certitudini.
Bănuiesc, în schimb, că autorii au imaginat, chiar dacă nu l-au şi exprimat ca atare, şi pasul doi – redistribuirea. Evident, marxsită: „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”.
* „cerem dovada plătirii taxelor şi impozitelor către stat de persoanele care au făcut averi colosale şi care la ora actuală deţin clădiri, terenuri, păduri, etc., obţinute ilicit, din tranzacţii ştiute de ei, cu ajutorul guvernărilor de după ’89;”
Aici, recunosc, suntem puşi puţin în şah. Putem, însă, ieşi din încurcătură cu o întrebare: Ce facem? Îi mai condamnăm pe cei care au furat AVUŢIA sau nu-i mai condamnăm?
Din revendicare, înţeleg ceva că ar trebui să ne purtăm cât se poate de capitalist, ca americanii cu familii de genul Rokefeller: nu-i mai întrebăm cum au făcut primul milion, ci îi punem să intre în rândul lumii cinstite – să-şi conserve averile, ba să şi le şi sporească, dar să plătească impozit. Deci, ce facem?
* „oprirea vânzării bunurilor RA-APPS;” Ar fi o idee, atâta timp cât, dispărând bula imobiliară, preţurile s-au dus oricum în jos, iar pe de altă parte o grămadă de oameni din SISTEM au şansa de a eluda legea şi controlul real al statului, putând să cumpere la preţuri mai mici şi decât piaţa, aflată în declin la ora actuală.
Sau, făcând un legitim şi conştient proces de intenţie autorilor acestei revendicări, vrem să le asigurăm foştilor nomenclaturişti şi altor tipuri de oportunişti cu Pile, Relaţii şi Cunoşţinţe (într-un cuvânt, P.C.R.) STABILITATE şi LINIŞTE locativă, pentru aportul adus la bunăstare acestei naţiuni obidite de propriile-i neputinţe?
Nu-i a bună ce se întâmplă cu noi în acest început de al doilea deceniu al anilor 2000, dar tot în putinţa noastră stă să observăm şi să ne salvăm. Cine nu crede, să se uite puţin sau mult, după poftă şi timpul pe care-l are, înapoi, la istoria pe care o avem, cu care ne naştem şi cu care vom merge în mormînt.
