Primăvara lui 2017 anunță pentru teatrul brașovean o premieră mult așteptată – spectacolul ”Poveste de iarnă”, adaptarea scenică a operei lui Shakespeare, semnată de scriitorul Radu Aldulescu, pornind de la traducerile lui Dan Grigorescu și Ion Vinea, în regia Alinei Hiristea.
„Poveste de iarnă” este una dintre ultimele comedii ale lui William Shakespeare, personajele principale care construiesc acţiunea piesei shakespeariene sunt Leontes (Regele Siciliei), Hermione (Regina Siciliei) şi Polixenes (Regele Boemiei).
Istoria unei prietenii vechi, de tinereţe, între Leontes şi Polixenes – acum domnind peste regatele natale – este pusă în pericol de suspiciunea primului că soţia sa, frumoasa şi virtuoasa Hermione, ar avea o aventură cu Polixenes, aflat în vizită la curtea regelui sicilian.
Despre modul în care teatrul shakespearian explorează sufletul omului și care este metaforica scenică a acestei povești i-am adresat câteva întrebări regizoarei Alina Hiristea.
Rep: De ce Shakespeare și ”Poveste de iarna”?
Alina Hiristea: Shakespeare face parte din patrimoniul cultural al umanității, iar anul trecut a fost declarat Anul Shakespeare, împlinindu-se 400 de ani de la moartea sa. Îl simt cel mai aproape de mine, de viața mea și de oamenii din jurul meu. Dintre dramaturgii pe care îi cunosc, în mod paradoxal, după 400 de ani, el este contemporan, într-un mod surprinzător și acut. Shakespeare se situează în centrul iubirilor și explorărilor mele regizorale de multă vreme, „prieten blând al sufletului meu”, după cum spunea despre el Eminescu. Iar Poveste de iarnă, fiind una dintre piesele sale finale, îi concentrează arta într-o expresie de o libertate și o frumusețe pe care apropierea de momentul marii lui treceri le desăvârșește.
Rep: Ce aduce special acest spectacol pentru spectatorii de teatru brașoveni și care este mesajul acestuia?
A.H.: În primul rând, sunt convinsă că era nevoie vitală de montarea unei capodopere shakespeariene la Brașov. Evenimentul în sine este unul special pentru un oraș cu tradiții culturale solide, cum este Brașovul. Iar mesajele sunt, desigur, implicite actului artistic, ele sunt topite în emoție și imaginea globală, leagă mintea de inimă și se circumscriu marilor întrebări shakespeariene, care sunt și ale noastre: poate teatrul să ne facă mai buni? Există un rost vindecător al artei? Cum să reacționăm atunci când cei mai apropiați nouă ne rănesc grav? Cum să facem deosebirea dintre a fi și a părea? – și multe altele.
Rep: Care a fost viziunea regizorală asupra piesei shakespeariene – ați abordat registrul clasic al autorului sau ați preferat o abordare contemporană a poveștii?
A.H.: Pornind de la textul shakespearian am montat spectacolul ca pe o sărbătoare, cu mijloacele sărbătorești ale teatralității pure, pornind de la spațiul originar al teatrului, explorând relaționarea sacrului cu profanul. Poveste de iarnă este un izvor de speranță și regenerare, de adevăr și teatralitate, inițiere în marele teatru de mistere al lumii, fiind totodată actual și modern. Shakespeare este contemporanul nostru, au spus-o deja din secolul trecut oameni de teatru ca Jan Kott, ceea ce nu înseamnă deturnare sau siluire a sensurilor sale în acord cu trend-uri și mentalități contingente sau pasagere; pe de altă parte, clasic nu înseamnă, după mine, prăfuit sau muzeal. Așadar, am captat vibrațiile profunde ale textului cu mijloacele proteice ale teatralității, ce traversează, firește, clasicul, vibrațiile epocii, și ne intersectează contemporaneitatea într-un mod sintetic și fertil.
Continuarea AICI!
