Comedia neagră a lui David Lindsay-Abaire, “Kimberly”, în montarea Andreei Vulpe, este o poveste spusă frumos despre reverberația trecutului în modelarea noastră cotidiană, dar și despre puterea visului prezent în fiecare dintre noi.
Jucat pe scena Sălii Studio a Teatrului de Comedie, acolo unde se simte răsuflarea actorului, dar și cea mai mică încercare de a trișa, “Kimberly” este genul de spectacol la care nu poți să nu empatizezi cu personajele, de unde pleci zâmbind amar și pe care nu poți să nu le păstrezi în amintire mult timp după.
Ele ni se dezvăluie treptat, pe măsură ce “mașina timpului” se rotește încet în scenă, vehicul la propriu, albastru, ce se transformă, în funcție de rotații, în stradă, fast-food, bibliotecă, mij-loc de transport și casa în care își duce viața familia Akimbo.
Este absolut minunat acest decor imaginat de Cristina Milea, care nu numai că va-lorifică la maximum scena mică a sălii, dar creează și senzația de mișcare, nu numai a timpului, dar și a personajelor, a coerenței acțiu-nii, a creionării puzzle-ului la care piesele se îmbină firesc până la depășirea obstacolelor și împlinirea viselor. Aceeași măiestrie o dovedește Cristina Milea și în crearea costumelor, caricaturizarea modului în care sunt îmbrăcate – cu tentă ironică – servind de fapt la o mai ușoară definire/înțelegere în ochii spectatorului a personajelor.
Puterea de a visa și a-ți împlini visul
Familia Akimbo este o familie americană tipică, din clasa celor sărmani, debusolați, cu un trecut plin de neîmpliniri, pe care fiecare personaj îl depășește în felul lui – tatăl se îneacă în alcool, mama este ipohondră, capricioasă, se comportă ca o fetiță răsfățată, sora mamei se revoltă trăind ca un loser, în pubele, dar plănuind ingenioase jafuri bancare.
Singurul personaj care se comportă matur, încercând să mulțumească pe toată lumea, este Kimberly, o fată de 16 ani, care s-a născut cu o boală ce o face să îmbătrânească de patru ori mai repede decât un om normal, o tânără care arată de 60 de ani.
Candoarea, tristețea, primii fiori ai iubirii adolescentine, vinovăția copilului care trăiește cu senzația că le-a încurcat viața părinților venind pe lume cu o asemenea boală, fragilitatea în fața scurgerii timpului, cu mult mai presantă în cazul ei, sunt jucate de Virginia Mirea cu o naturalețe și o sinceritate dezarmante. În așa fel încât, după primele minute ale spectacolului, când înţelegi ce este cu acest personaj, chiar trăiești cu iluzia că Virginia Mirea/Kimberly are 16 ani!
Dorinţa de evadare
Kimberly este îndrăgostită de Jeff, tânărul care face tot timpul anagrame, dintr-o dorință incon-știentă de altă lume parcă și, asemenea lui, visează să călătorească. Visul de a călători, în fapt dorința de evadare din existența limi-tată pe care o duc, este ca un fir călăuzitor, împărtășit de toate personajele. Fiecare are o destinație la care visează.
Un spectacol ca o sferă
Regizor și actori deopotrivă reușesc să găsescă o multitudine de nuanțe pentru personajele care trec de la situații absurde, de multe ori răutăcioase, la gesturi de o mare generozitate și tandrețe, dezvoltând firesc umor și înduioșare, deopotrivă. Mihaela Teleoacă, în rolul mătușii Debra, cu un limbaj colorat și gesturi la limită, mereu agitată, creează cu talent un personaj pitoresc, capabil să treacă de la interes la iubire, la care te gândești și după ce ai părăsit sala, întrebându-te dacă în final a fost păcălită de Kimberly, care pleacă cu banii, sau s-a lăsat păcălită, acceptând doar pentru a-i acorda nepoatei libertatea. Tonul cu care rostește replica finală, “Deșteaptă fată, Kimberly”, te urmărește.
Tânărul actor Vlad Bîrzanu construiește expresiv rolul tânărului Jeff, un adolescent cuminte, atipic, exprimând uimit: “E foarte palpitant, pleci într-o aventură și poți să alegi cine vrei să fii”.
Laura Creț, în rolul mamei, reușește să creeze un personaj – poate cel mai paradoxal al poveștii – enervant, egoist, supralicitând prin gestică și tonalități. Ioan Coman exprimă exact personajul slab, blând, refugiat în alcool, devoalându-se treptat, până la a-și dezvălui trăsătura predominantă, sensibilitatea.
Satiră, umor, trăsături contradictorii în același caracter, toate se integrează ca într-o sferă în acest spectacol coerent și bine închegat, realizat de Andreea Vulpe.
