Duminică, în timp ce la Cairo avea loc summit-ul Ligii Arabe, în Siria au mai fost ucise 20 de persoane, ducând bilanţul victimelor din ultimele trei zile la 100. Cu toate acestea, liderii arabi au refuzat să ceară intervenţia ONU aşa cum au făcut-o în cazul Libiei şi au promis că vor continua „monitorizarea‘‘ situaţiei.
Primăvara trecută a fost evocat spectrul unui „dezastru umanitar‘‘ la Benghazi în vestul Libiei, unde forţele colonelului Gaddafi ar fi urmat să se dedea la un masacru de proporţii. Prompt, la îndemnul Qatarului, Liga Arabă a cerut Consiliului de Securitate ONU să impună o zonă de restricţie aeriană pentru protejarea civililor libieni, propunere îmbrăţişată cu mult entuziasm de liderii britanic, David Cameron, şi francez, Nicolas Sarkozy. Barack Obama a ales să sprijine din rândul al doilea demersul celor doi şi bine a făcut pentru că rezoluţia redactată de francezi a fost votată şi de Rusia şi China, ţări care au regretat votul dat deîndată ce au început raidurile aeriene ale NATO şi devenise clar pentru toată lumea că operaţiunea are drept obiectiv schimbarea de regim, nu doar „protecţia civililor‘‘ aşa cum crezuseră ele că autorizează.
Nimic de acest fel nu se întâmplă în cazul Siriei, deşi represiunea din această ţară este mult mai extinsă şi crimele regimului Bashar al-Assad sunt incomparabil mai numeroase şi mai crude decât cele ale lui Gaddafi. Potrivit unui raport ONU, cel puţin 5000 de civili au căzut victimă regimului sirian, fără a număra miile de persoane incarcerate şi torturate. După toate definiţiile, această situaţie se califică drept „dezastru umanitar‘‘, dar cu toate acestea nimeni nu vorbeşte despre o „intervenţie umanitară‘‘ pentru protejarea populaţiei de furia ucigaşă a regimului. În parte, această reticenţă se explică tot prin Rusia şi China. După experienţa libiană, cele două ţări nu vor mai accepta nicio rezoluţie în Consiliul de Securitate care să autorizeze folosirea forţei pentru impunerea unor zone de siguranţă sau de excludere aeriană. Pe de altă parte Rusia este un aliat mult prea apropiat al Siriei ca să abandoneze regimului Assad. Situaţia se poate însă schimba, dacă sunt îndeplinite câteva condiţii, susţine Michael Weiss, director în cadrul Henry Jackson Society, într-un articol în Foreign Affairs.
Cum se ocoleşte Consiliul de Securitate
În 1950, în timpul războiului din Coreea, confruntate cu veto-urile repetate ale Uniunii Sovietice, Statele Unite au creat un mecanism de ocolire a Consiliului de Securitate numit rezoluţia „Uniţi pentru Pace‘‘ care se adoptă în Adunarea Generală a ONU şi poate autoriza o „acţiune colectivă‘‘ şi „utilizarea forţelor militare‘‘ într-un conflict internaţional. Rezoluţia cere o majoritate de două treimi, dar dacă criza siriană escaladează, este posibil ca statele arabe şi musulmane să poată strange această majoritate în sprijinul stabilirii unei zone de siguranţă pentru refugiaţii sirieni care deja numără câteva sute de mii de oameni.
O dată mandatul ONU obţinut, ar trebui stabilită o astfel de zonă, nu mai mare de 11,5 km2 în jurul oraşului Jisr al Shughour din nord-vestul Siriei, în apropierea graniţei cu Turcia, scrie Weiss. Protecţia pe uscat ar trebui oferită de Turcia, ţară care oferă deja unei grupări rebele siriene găzduire şi suport logistic. Protecţia aeriană ar putea asigurată fie de NATO, de la baza de la Incirlik, fie dacă NATO refuză să se implice, de Flota a şasea a SUA, de aviaţia britanică staţionată la baza sa din Cipru şi de Franţa. În felul acesta li s-ar oferi rebelilor sirieni propriul Benghazi de unde să înceapă ofensiva împotriva regimului lui Bashar Al Assad.
Henry Jackson Society este un think-tank britanic care numără în rândurile sale experţi, foşti oamen politici şi şefi de servicii secrete care promovează politici intervenţioniste şi a fost acuzat de „neoconservatorism‘‘.
