Pregătirile pentru alegerile locale din acest an, şi mă refer la început în special la cazul Bucureştiului, par să aşeze terenul pentru o parodie de zile mari.
La prima vedere, numele celor care şi-au anunţat deja candidaturile, dar şi a potenţialilor competitori dau impresia că întâiul oraş al ţării este sortit să treacă printr-o experienţă similară primelor seturi de alegeri libere post-decembriste, când cele mai bizare formaţiuni şi cei mai plecaţi de-acasă cetăţeni au intrat în hora electorală, abuzând astfel de natura „democratică” a acesteia.
După patru ani de mandat, Sorin Oprescu a confirmat cu vârf şi îndesat impresia pe care cei mai mulţi dintre bucureştenii care au ieşit la urne au preferat nu doar să o ignore sau penalizeze, ci chiar să o premieze cu funcţia supremă la primăria generală, anume că omul nu are nici un proiect, că a ieşit în spaţiul public ca pe bulevard, că nu are de gând să-şi rupă gâtul îmbunătăţind viaţa comunităţii pe care ştie atât de bine cum şi că a păcălit-o şi că, în afară de verbul populist şi, adesea, de cartier, nu are nici un sens să investeşti intelectual în această poziţie.
În aceşti patru ani, doctorul Oprescu a mai confirmat şi faptul că nu are sens să mergi mai departe de gargară cu independenţa politică, în condiţiile în care pe piaţă există deja o opoziţie -PNL, PC, PSD – emasculată – în general, lipsită de lideri – în particular, şi, ca atare, disperată sa-şi îngroaşe vocea cu unul care cunoaşte doar ce timbru să folosească pentru a seduce măcar jumătate din electoratul încă isuficient de dezamăgit încât să mai meargă într-o duminică la vot.
Iar Sorin Oprescu a anunţat că-şi mai încearcă o dată norocul.
Însă oricât de caricatural este, până la urmă, profilul edilului general în exerciţiu, acesta pare premium pe lângă halucinantul personaj Irinel Columbeanu care, între două scandaluri cu fosta nevastă şi folosirea soacrei pe post de făcăleţ în povestea custodiei copilului, şi-a anunţat, via Youtube, candidatura pentru Primăria Capitalei.
Acest pui jumulit de comunist hârşit în toate guvernările, de la Dej până la finele anilor ’90, cu un comportament atât de infantil încât a dat noi dimensiuni mondenului autohton, intră acum într-un joc pe care, nu doar că aşa vrea, dar nici nu ar putea altfel, îl va transforma într-o banală joacă.
Dar Irinel Columbeanu nu face altceva decât să speculeze un vid periculos pentru perspectivele Bucureştiului, anume incapacitatea partidelor mari de a propune variante credibile de candidaţi pentru cea mai importantă poziţie din cel mai important oraş al României.
Nu doar că USL merge pe mâna lui Sorin Oprescu, dar PDL nici măcar nu are pregătit un nume.
A nu se mai pune la socoteală că, în 2008, democrat-liberalii par să fi făcut totul să piardă Bucureştiul, un lucru incredibil dat fiind semnalul şi potenţialul electoral pe care îl dă câştigarea acestei redute.
Atunci, Adriean Videanu a arătat limpede că nu îl mai interesează un nou mandate, iar candidatul Vasile Blaga a intrat în competiţie luminându-ne pe toţi că, pentru el personal, victoria în alegeri va însemna de fapt o mare înfrângere.
Prin urmare, a câştigat Oprescu.
Şi totuşi, într-o tablă scheletică a valorilor, până şi Irinel Columbeanu poate părea o versiune ceva mai decentă decât platinata-şefă de la Partidul Blondelor, domniţa Sânziana Buruiană.
O răsfăţată a tabloidelor şi a Nimicului, tânăra şi-a anunţat în week-end intenţia de a conduce Bucureştiului, probabil, inspirată de modelul vedetelor porno din Italia şi America de Sud care, la apogeul carierei care le-a făcut cunoscute adultului public, îşi organizează retragerea printr-o destrăbălare de şi mai incredibile proporţii.
Nu mai punem la socoteală că, după toate semnalele de până acum, va mai apărea o figură „proaspătă”, lansată la apă de omul care a coborât la subsol toate standardele televiziunii, Dan Diaconescu, pionierul otv-ismului şi preşedintele Partidului Poporului, cu numele său în coadă.
La fauna care se preumblă prin această formaţiune şi la modul în care DD, PP-DD şi OTV au demarat campania electorală pe cel mai amendat post tv din România, nu ne putem aştepta decât la un candidat spectaculos, evident, după criteriile conscrate de Diaconescu.
Prin urmare, auspiciile care se întrevăd la Capitală sunt dintre cele mai descurajante, singurul mare câştig de până acum al faptului că Bucureştiul a fost abandonat de partidele politice fiind lansarea candidaturii lui Nicuşor Dan, un tânăr care a făcut deja multe pentru comunitate din postura de activist civic, cu un CV profesional extrem de interesant şi cu un discurs care-şi trage seva din proiectele pe care le-a derulat şi pe care vrea să le angajeze, iar nu invers.
Tocmai aici voiam de fapt să ajung.
Din punctul de vedere al localelor, anul electoral 2012 ar putea fi, în ciuda pesimismului cu care se deschide, date fiind candidaturile sau intenţiile anunţate până acum, unul care să marcheze mai mult ca oricând intrarea, cu şanse, în joc nu doar a caricaturilor, ci şi a unor figuri proaspete, care au făcut performanţă în spaţiul public chiar dacă le-au lipsit pârghiile instituţionale pe care le au primarii, de pildă.
La Bucureşti, Nicuşor Dan a spart deja gheaţa şi, cu toate că e prematur de jubilat, ONG-istul are suficient timp în faţă să convingă o plajă critică de alegători.
Dar criza de lideri pe care o traversează Bucureştiul nu este unică în ţară. Nici în provincie, marile şi mediile oraşe nu traversează o perioadă mai liniştită.
Pe lângă efectele crizei economice, care se resimt peste tot în ţară, multe primării au fost zguduite de scandaluri de corupţie, unele mai puternic, altele mai uşor.
E cazul Clujului, dar controverse există şi la Baia-Mare, Râmnicu-Vâlcea, Braşov, Iaşi, Piatra-Neamţ, Slatina, Timişoara, Arad.
Cel puţin în aceste zone, siajul lăsat de criză şi de scandalurile locale, dintre care multe cu ecou la nivel naţional, poate fi folosit ca rampă de lansare de oameni care vor cu adevărat să schimbe ceva în comunitatăţile lor, oameni din afara partidelor, care s-au implicat şi până acum în spaţiul public şi care pot proba că buna-credinţă, ideea şi interesul faţă de ceea ce se întâmplă în jur au o greutate mai mare decât am fost obişuiţi să credem.
