Povestea unui român din Canada, care credea că și-a irosit viața între 16-17 joburi şi 7-8 meserii. Își invidia foștii colegi de facultate și de liceu, rămași în țară. Dar, de fapt, nu și-ar da propria viață pe a niciunuia dintre ei.
Bărbatul de dinaintea mea oftă adânc: „Să ştii, nu mă tem de moarte sau de boli, prin alea toţi trecem. Nici de sărăcie. Mă tem însă de un singur lucru. Mi-e frică să nu fi trăit în zadar“.
Stăteam pe terasa unui restaurant din Montreal. Mă uit la el. Uşor trecut de 50 de ani. Părul albit, ridurile de pe faţă, mâinile aspre, totul trădează o viaţă intensă, frământată. „De ce spui asta?“, îl întreb.
Îşi toarnă un pahar de vin. „Ştii, am fost vara trecută în România, de unde am plecat acum 20 de ani. M-am întâlnit cu colegi de facultate şi de liceu, oameni pe care nu îi mai văzusem de multă vreme. Am stat la masă împreună, aşa cum stăm acum, eram vreo 20, şi am depănat amintiri. La un moment dat, cineva a propus să povestim în câteva cuvinte despre cum a decurs viaţa noastră, cu ce ne ocupăm, ce meserie avem. Unii erau ingineri, alţii chimişti, alţii medici, alţii afacerişti de succes, toţi oameni realizaţi profesional. Când a venit rândul meu, nu am ştiut ce să răspund. Pentru că, la drept vorbind, am făcut multe, dar nu pot spune că am o anume profesie… M-am simţit prost, mic de tot. Am bâlbâit eu ceva acolo, dar am simţit atunci că ce am făcut eu nu valorează doi bani.“
O casă mare, care acum e goală
Lăsă privirea în pământ, apoi continuă. „Vezi, eu am plecat din ţară în timp ce eram încă student, terminasem doar trei ani de Politehnică. Mirajul Occidentului a fost prea puternic, n-am putut să-i rezist. Nu eram printre cei mai străluciţi studenţi, dar nici la coadă. Am plecat într-o vară, mai întâi ca turist, în Germania. Am început să muncesc la negru, ce apucam. La restaurante spălam vase şi făceam curat, strângeam gunoaie, apoi am învăţat să fac renovări interioare la case. Am câştigat ceva bani, mi-am cumpărat o maşină second hand, un Opel, după numai trei luni de muncă. Asta m-a făcut să-mi doresc să rămân acolo, aşa că am dat cu picio-rul carierei de inginer. Am abandonat facultatea şi nu m-am mai întors în România. După o vreme, am plecat în Franţa, am mai lucrat şi pe acolo ce am putut.
Am avut apoi şansa să emigrez în Canada, ca refugiat. Le-am spus că am fost bătut de mineri în 13-15 iunie. Nu era chiar o minciună, scăpasem ca prin urechile acului. Nu a fost uşor. Anii au trecut, am obţinut rezidenţa, am mers la o şcoală tehnică de electricieni. Apoi m-am apucat de nişte nişte afaceri, care au mers prost. Am pierdut bani, m-am lăsat de afacere, am revenit la şcoală, am devenit administrator de imobile.
Mă bătea gândul să-mi termin studiile universitare, dar în loc de asta, m-am însurat, tot cu o imigrantă. Apoi am avut copii, un băiat şi o fată. Visul de a face o carieră, de a-mi finaliza studiile, s-a dus o dată cu liniştea. Nu a fost simplu. Am lucrat pe unde am apucat. Nevasta m-a lăsat după o vreme, a găsit un canadian cu bani… Am ajuns să avem grijă de copii pe rând. Nu am mai ştiut de nevoile mele. Totul s-a învârtit în jurul copiilor. Du-te la doctori pentru otită, cumpără haine, jucării, atenţie la ce grădiniţă îi dai, apoi la ce şcoli, ce faci cu ei în vacanţe. Griji tot timpul – să nu răcească, să nu aibă prieteni nepotriviţi, să se ţină de carte. Acum sunt mari și tocmai au plecat, fiecare la rostul lui. Băiatul a plecat în America, a avut o ofertă de lucru prea bună ca s-o refuze. Fata s-a dus în Ontario, după prietenul ei. Iar eu realizez că nici nu ştiu când au trecut anii. Parcă ieri am intrat la facultate, cu capul plin de vise. Şi acum, ce s-a ales din toate astea? Până astăzi, am schimbat în total, cred, vreo 16 sau 17 locuri de muncă şi am făcut vreo 7-8 meserii. Simt că viaţa trece, şi nu m-am ales, de fapt, cu mare lucru. Am rămas cu două maşini şi cu o casă mare, care acum e goală. Iar jobul pe care-l am acum e nesigur, economia merge prost. Nu ştiu ce să fac…“
A urmat o tăcere de vreo 10 minute, timp în care a privit pierdut în zare.
Un cățel tare frumos
L-am întrerupt din reverie. „Ce-ţi plăcea să faci când erai tânăr?“
„Ei, multe. Îmi plăcea să meşteresc prin casă, să montez şi să demontez lucruri. Îmi plăceau animalele, mai ales câinii. Grozave creaturi, câinii ăștia… Îmi plăcea să citesc poveşti, mai ales mituri şi legende. Visam să joc fotbal la o echipă profesionistă. Eram bun la geografie și doream să călătoresc. Dacă mă gândesc bine, măcar chestia asta s-a împlinit, am vizitat vreo 15-16 ţări.“
„Ia spune, l-am întrerupt eu, cu care dintre colegii aceia, cu carierele lor minunate, ţi-ar plăcea să faci schimb? Ţi-ai fi dorit să fii vreunul dintre ei?“
Păru surprins de întrebare. Apoi, pentru prima dată în seara asta, zâmbi. „Cred că niciunul… Au avut şi ei multe necazuri. Divorţuri, accidente de muncă, probleme cu copiii, cu banii, cu sănătatea. Ca tot omul…“
„Atunci? De ce îi invidiezi? Numai pentru că au o meserie cu care se pot lăuda la restaurant?“
Stătu câteva minute pe gânduri, apoi pe faţă îi înflori un zâmbet. „Ai dreptate… Știi ceva? Ieri am văzut un cățel tare frumos, la un magazin d-ăsta de animale. Cred că am să mă duc să-l iau chiar azi. Mereu mi-am dorit să am unul. Am auzit că, după Dumnezeu, câinii îl înțeleg cel mai bine pe om. Pe urmă, o să-i sun pe copii să le spun şi lor.“
S-a sculat de la masă, a plătit consumaţia, şi-a luat rămas bun şi a plecat cu un mers apăsat. L-am privit în timp ce se depărta şi mi-a fost clar că se hotărâse să-şi trăiască legenda mai departe.
