Când, dintr-odată, haita de serviciu a lui Voiculescu începe să urle laude la adresa lui Traian Băsescu după ce timp de şase ani a lătrat fără întrerupere înjurături, atunci pare limpede că şi-a atins scopul, că a câştigat şi că s-a întâmplat ceva cu adevărat grav în România. Pentru că atunci când Voiculescu câştigă, România pierde. Când tagma de securişti, miliţieni şi aparatciki pe care o personifică şi o întruchipează atât de bine sinistrul patron al Antenelor se bucură, atunci noi ceilalţi trebuie să ne întristăm. Şi dacă s-a bucurat atunci când Traian Băsescu a abandonat anticorupţia, atunci pare că l-a învins, în sfârşit pe Traian Băsescu. O dată cu recunoaşterea dreptului politicianului la „reputaţie” şi la imunitate penală, Traian Băsescu a semnalat că „intră în rând” şi că se întoarce în Sistem ca un soldat ascultător. În felul acesta, o preşedinţie care ar fi putut fi remarcabilă riscă să sfârşească în anonimat. Ce l-ar fi putut însă determina pe preşedinte să recurgă la un gest de o asemenea gravitate atât pentru credibilitatea sa cât şi pentru cea a României?
Circulă în ultimele zile mai degrabă nişte zvonuri potrivit cărora motivul real al atacului la adresa DNA ar avea legătură cu nişte dosare, ale sale sau ale apropiaţilor săi, care l-ar implica într-un fel sau altul şi pe Traian Băsescu. Concluzia acestor zvonuri este că preşedintele ar fi, în sfârşit, vulnerabil. Dacă este adevărat, atunci este caz de demisie. Un preşedinte vulnerabil la „dosar” este un preşedinte şantajabil. Or, un preşedinte şantajabil este incapabil să îşi îndeplinească funcţia pentru care a fost ales, ba chiar devine un pericol la adresa intereselor naţionale, vunerabilitatea sa putând fi exploatată de inamici interni, dar şi de puteri străine. Ar fi un caz ideal de suspendare, visul de aur al lui Voiculescu şi Crin Antonescu, şi, din acest motiv, explicaţia cu dosarul este cel puţin suspectă.
Pe de altă parte, privită mai de aproape, pare lipsită de noimă. Dacă te ştii vulnerabil, nu ataci public tocmai instituţia care se află în posesia dosarului care te arde, pentru că, pe de o parte, te expui public în mod inutil şi ridici semne de întrebare în ceea ce te priveşte iar pe de alta rişti ca riposta să fie ucigătoare. Ce i-ar împiedica, de exemplu, pe procurorii care s-ar simţi ameninţaţi de presiunile Cotrocenilor să scurgă către presă informaţiile care l-ar incrimina pe preşedinte? Absolut nimic. Or, dacă ar fi aşa, ar avea mai mult sens să încerce să negocieze o soluţie cât mai departe de ochii publici şi cât mai amiabil cu putinţă, nu să recurgă la acuzaţii publice.
În al treilea rând, încărcătura politică este mult prea mare ca să nu ridice dubii serioase. Raţionamentul din spate este destul de transparent: „Dacă Băsescu este vulnerabil la dosar, atunci Băsescu are tot interesul ca dosarul să nu iasă la lumină. Singura garanţie că acest lucru nu se va întâmpla este să se menţină la putere cu orice preţ, atât el cât şi partidul de guvernământ. În acest scop, va recurge, desigur, la orice mijloace, oricât de abuzive, ilegale şi nedemocratice pentru a-şi atinge scopurile. În consecinţă, Băsescu ar fi un tiran care se pregăteşte să fure alegerile împreună cu şi pentru PDL pentru a se feri de Justiţie. Deci atât el cât şi PDL sunt ilegitimi” Acest pseudo-argument se suprapune de asemenea mult prea bine peste mentalul voiculesco-antonesco-pontist ca să nu fie suspect. Iar dacă ducem consecinţele până la capăt ar rezulta că ar trebui să votăm USL pentru a avea garantate independenţa şi buna funcţionare a Justiţiei, ceea ce nu numai că este o pretenţie absurdă, ci de-a dreptul neruşinată. Este o insultă la adresa inteligenţei românilor.
Ceea ce ar putea explica însă mai bine „răsturnarea copernicană” a preşedintelui nu este atât vulnerabilitatea cât slăbiciunea. Preşedintele Băsescu a dovedit în mai multe rânduri o slăbiciune nepermisă pentru poziţia pe care o ocupă. De multe ori, această slăbiciune i-a fost trecută cu vederea. Or, numai o mare slăbiciune l-ar putea determina pe Traian Băsescu să se întoarcă în Sistemul pe care l-a denunţat de atâtea ori şi să rişte oprobriul public şi al posterităţii. De data aceasta însă a mers prea departe. Dacă ar fi vorba de o opţiune personală, Traian Băsescu n-ar avea decât să ia loc în compania unor Vîntu, Năstase, Voiculescu sau Iliescu. Dar nimic şi nimeni nu poate justifica punerea în pericol a intereselor de reformă a României printre care reforma Justiţiei şi anticorupţia sunt vitale. De aceea, ar trebui ca încă în primele zile ale lui 2012 Traian Băsescu să se şteargă urgent de balele ciutace, să îşi ceară scuze pentru momentul de slăbiciune avut de Crăciun, să îşi reafirme sprijinul ferm pentru DNA şi să retracteze afirmaţia despre necesitatea „filtrului” parlamentar pentru politicienii-infractori. Altfel, imaginea sa de om învins de Sistem va fi ultima care va rămâne în memoria românilor.
La mulţi ani!
