Imaginile din căminul pentru copii cu handicap psihic de la Cighid au şocat în primăvara anului 1990 întreaga Europă: copiii erau subnutriţi şi trăiau în condiţii inumane, comparate de reporterii săptămânalului german Der Spiegel cu cele din lagărele naziste de exterminare. După 21 de ani, un jurnalist german s-a întors în localitatea din apropierea Oradei.
„Castelul groazei” – acesta este numele dat în 1990 de reporterii germani ai săptămânalului Der Spiegel clădirii care adăpostea căminul pentru copii de la Cighid: într-un frig tăios, copiii, unii dintre ei doar în chiloţi, îşi aşteptau moartea, slabi, înfometaţi, înghesuiţi în camere fără ferestre sau în cuşti, hrăniţi din când în când cu un terci rânced. „Mulţi nu puteau să vorbească, pentru că nimeni nu le vorbea vreodată; mulţi nu puteau să meargă, pentru că erau ţinuţi în paturi cu grilaj, din care nu coborâseră vreodată: în sistemul românesc erau numiţi «irecuperabili», îşi aminteşte jurnalistul Thilo Thielke, şi o citează pe una dintre fostele angajate ale căminului, care declarase în 1990 că „aceşti copii ar fi trebuit să fie omorâţi imediat după naştere”.
Femeia nu se simţise câtuşi de puţin vinovată, scrie Thielke, deşi „ar fi trebuit să ştie că doar câteva pături şi un cuptor în cameră ar fi salvat vieţile multora dintre copii. Acest lucru ar fi fost posibil şi în România, în ciuda situaţiei economice foarte proaste, şi chiar şi în Cighid, unde şase oameni se ocupau de 109 copii”. În cei doar doi ani de funcţionare, în cămin muriseră 122 de copii: „eutanasiere prin condiţii”, numeşte jurnalistul german cele petrecute la Cighid.
Un val de ajutoare
Primul reportaj din Cighid a cutremurat Germania: centrala telefonică a redacţiei săptămânalului german nu a putut face faţă miilor de apeluri ale unor oameni care îşi ofereau ajutorul. În scurt timp au fost adunate pestre trei milioane de mărci pentru supravieţuitorii din cămin, iar mai mulţi doctori au pornit către Cighid.
Şi în România, condiţiile de viaţă ale copiilor au revoltat oamenii, iar Ministerul Sănătăţii l-a numit pe doctorul orădean Pavel Oarcea la conducerea căminului, funcţie pe care avea să o păstreze pentru 17 ani, devenind salvatorul – şi eroul – copiilor.
„Ca doctor, eram obişnuit să aud copii plângând”, spune Oarcea jurnalistului german, „dar copiii din Cighid nici măcar nu plângeau, nu învăţaseră să plângă”. Problema nu era însă numai una medicală. Cea mai mare parte a copiilor au fost salvaţi, însă ce lipsea căminului din Cighid erau experţii pedagogici: până în 1990, în România nu a existat o pregătire profesională pentru cei care lucrau cu copiii cu handicap.
Vina nu era însă numai a sistemului, este de părere Oarcea. Doctorul nu a acceptat scuzele asistentelor medicale din Cighid, care spuneau că „cei de sus, care dau porunci”, ar trebui pedepsiţi. „Ceauşescu nu a lucrat aici”, a declarat doctorul într-un interviu acordat cotidianului german Die Welt în 1997.
„Suflete tăiate în bucăţi”
Astăzi, căminul din Cighid este unul exemplar nu numai pentru România. Noua echipă adusă de Oarcea, formată astăzi din 53 de persoane, a schimbat radical întregul concept. „Am început de la zero”, îi spune jurnalistului german psihologul Mirela Saupe, „i-am învăţat pe copii cele mai simple lucruri: cum să se spele, cum să traverseze o stradă şi să facă cumpărături, cum să se integreze în societate. Copiii nu aveau o identitate – de parcă sufletele lor ar fi fost tăiate în bucăţi, iar noi a trebuit să construim acest puzzle piesă cu piesă”. Pentru unii copii, ajutorul a venit prea târziu: Tiberius Varga a fost găsit de reporterii de la Der Spiegel în propriile sale fecale, gol şi slab. Deşi avea şapte ani, părea să nu aibă mai mult de trei. „Venise la Cighid ca să moară”, scrie Thielke, după ce părinţii săi – tatăl alcoolic, mama suferind de un handicap mintal – nu se îngrijiseră niciodată de el. Pentru o vreme, starea sa s-a îmbunătăţit, a învăţat să râdă, să meargă şi să mănânce. Sechelele anilor petrecuţi în Cighid înainte de 1990 au dus însă la moartea sa în 2009.
Alţi copii au reuşit însă să supravieţuiască. Deşi marea lor majoritate trăieşte în continuare la Cighid sau într-o comunitate de persoane cu handicap din Oradea, ei au reuşit să se integreze şi duc o viaţă normală, după cum relatează Der Spiegel. Unul dintre ei este Iosif Balog, care în 1990 avea trei ani şi stătea, speriat, ghemuit într-un pat. „Astăzi, Iosif se descurcă de unul singur. Lucrează de şase ani într-o fabrică de încălţă-minte din Oradea şi are propria sa locuinţă”, scrie Thielke – citându-l şi pe şeful lui Iosif, care are numai cuvinte de laudă pentru băiat. „Nu a întârziat nici o singură dată, are o aură pozitivă, e tânăr şi poate să ajungă departe”, este citat acesta în încheierea articolului din săptămânalul german.
