Prezentă în România pentru un turneu naţional alături la alte două artiste românce care evoluează pe scene de prestigiu din lume, Ruxandra Donose şi Teodora Gheorghiu, Leontina Văduva ne-a povestit cum este viaţa unei dive a operei internaţionale.
Leontina Văduva, o soprană cu o voce lirică inconfun-da-bilă, excelează în personaje pline de poezie precum cel al Julietei, al Violetei din „Traviata” sau Margareta din „Faust”, creaţii în care şi-a demonstrat măiestria artistică şi farmecul inimitabil. Despre marile sale roluri şi despre reîntâlnirea cu publicul din ţara noastră am vorbit şi noi cu marea soprană.
Când aţi descoperit pasiunea de a dărui prin muzică?
Leontina Văduva: Cred că m-am născut cu ea. Tradiţia familiei mele s-a imprimat în celule, în gene. Apoi am simţit nevoia de a mă afirma, de a câştiga simpatia oamenilor, pe de o parte, iar pe de altă parte întotdeauna am dorit să comunic, şi muzica este o formă fantastică de comunicare.
În viaţa fiecărui om, a fiecărui artist există zile mai bune şi zile mai rele. Vi s-a întâmplat vreodată să simţiţi publicul nemulţumit de evoluţia dumneavoastră?
L.V.: Eu personal, bat în lemn, nu am avut probleme de acest gen. Că nu a fost apreciată o regie în mod special, se poate. În ceea ce mă priveşte, în interpretările mele de până acum nu s-a întâmplat ca publicul să fie nemulţumit şi sper să nu se întâmple niciodată.
Cum se construieşte un rol de operă? Cât înseamnă exerciţiu propriu şi cât lucrul cu regizorul?
L.V.: Înţelegerea textului contează în mod deosebit, aşa încât încep prin a face analiza muzicală a partiturii, pentru că în funcţie de aceasta putem să exprimăm pe scenă sentimentele. Lucrul cu regizorul se face mai târziu. Noi, cam într-o lună, o lună şi jumătate trebuie să avem o idee despre rol, venim cu nişte propuneri, iar regizorul, dacă suntem destul de convingători, acceptă propunerea noastră. Lucrul acesta este foarte important şi, dacă nu avem ezitări, atunci regizorul adoptă viziunea noastră. În ceea ce mă priveşte, de obicei am fost foarte aproape de ceea ce şi-au imaginat regizorii, n-am avut surprize cu regii mult prea sofisticate, ultraintelectualizate, ultramoderne. În ultimul timp m-am axat mai mult pe concerte, pentru a fi cât mai prezentă în viaţa fiului meu.
Există diferenţe între publicul din România şi cel din afară?
L.V.: Da, există o mare diferenţă! De spectatorii din România mi-e frică. Pentru că sunt ai mei şi-mi doresc să-i satisfac la ma-ximum. Doresc să le dau tot ce pot eu mai bun, astfel încât ei să fie mândri că i-am reprezentat în străinătate, să le certific faptul că mi-am meritat locul ce mi s-a acordat. Poate că ar fi trebuit să fiu mai greu de abordat, să am mai mult aerul unei dive. Dar nu-l am. Mama mea, Maria Ciobanu, care este efectiv o divă, m-a învăţat că în acest domeniu trebuie umilinţă, dăruire, tenacitate. Şi toate aceste lucruri m-au ajutat să merg pe acest drum şi oamenii să mă aprecieze.
Cât de greu este să ajungi în top pe scena internaţională şi mai ales să te menţii?
L.V.: Nu am avut o reţetă anume. Actualmente, marketingul este extrem de important şi de agresiv. A existat o conjunctură propice în momentul afirmării mele, am avut şansă şi am câştigat concursuri internaţionale, apoi au avut nevoie de o Manon, am cântat Manon la Toulouse şi la Nisa, unde m-a văzut directorul de la Covent Garden, şi toate s-au legat în aşa fel încât pe nesimţite m-am trezit propulsată pe scenele internaţionale. Nu pot spune că am avut o formulă, că mi-am propus să fac anumite lucruri. Când directorul teatrului mi-a propus să lucrez cu un impresar, am acceptat şi, din fericire, ne-am înţeles. A fost o înlănţuire de conjuncturi fericite, dar toate acestea n-ar fi existat dacă nu le-aş fi adăugat o muncă asiduă.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa unei dive?
L.V.: De la primul sunet pe care-l scoatem când ne trezim dimineaţa, un murmur, ştim dacă vocea este acolo în ziua respectivă. Această verificare este esenţială liniştii noastre sufleteşti. Apoi urmează studiu, pregătire corporală, vocalize. Fiecare are maniera lui proprie de a se menţine în formă. Acum există şi înregistrări ale unor interpretări celebre pe care le asculţi, te inspiri din tot ceea ce s-a făcut până acum, adaugi nota personală, proprie, şi-ţi construieşti rolul.
Aţi amintit de înregistrări celebre. Cine este modelul dumneavoastră?
L.V.: Pot să spun: nu pentru a fi ca, ci pentru a cânta ca. Deja această mică diferenţă este extrem de importantă. Şi a cânta ca o anumită artistă nu este important, important este să observi cum s-a definit acea personalitate. Aceste lucruri am încercat să le înţeleg, să le descifrez în interpretările pe care le-am ascultat. Am încercat să învăţ de la Virginia Zeani, Ileana Cotrubaş, Viorica Cortez, Renata Tebaldi, Maria Callas. „La Callas” a rămas pentru mine deasupra tuturor, chiar dacă nu a avut o mare longevitate. Cred însă că intensitatea carierei şi a abordării, flacăra cu care a trăit fiecare partitură pe care a interpretat-o, toate acestea o situează deasupra tuturor şi o unicizează. Rămâne un model. Această apropiere de public, impactul pe care l-a avut asupra publicului, pe care ea l-a definit, este extrem de important şi este lucrul spre care tindem fiecare.
Cât durează cariera unei cântăreţe de operă?
L.V.: Depinde de cât de fragil este instrumentul, organul fiecăreia. Depinde de cât este de robustă şi de maniera în care şi-a condus cariera. Dacă te soliciţi prea mult, vocea se uzează. Apoi, are importanţă şi impactul vieţii personale asupra vocii.
Ce anume poate conduce la modificarea vocii?
L.V.: Modul de viaţă, naşterea. Eu am observat după naşterea fiului meu că registrul vocii mele a coborât destul de mult. Sigur, în vocalize, mă mai joc contra re şi bemol, dar acum am aproape o voce de mezzosoprană. Este foarte ciudat, dar nu pot spune că-mi displace. Este ca diferenţa dintre o vioară şi un violoncel, iar mie îmi place foarte mult sunetul unui violoncel.
Aţi schimbat şi registrul rolurilor?
L.V.: Sigur, am cântat roluri mai lirice, chiar dacă încerc să păstrez o prospeţime în emi-sia sunetului. N-am încercat niciodată să-mi îngroş vocea voit. Am vrut să pot să mai cânt o Margherita în „Faust”.
Ce roluri v-ar plăcea să interpretaţi?
L.V.: M-a atras întotdeauna rolul Tatianei din „Onegin”, cu ani în urmă am şi avut o propunere, dar a existat un impediment, limba rusă. Mi-aş dori foarte mult să fac Charlotte din Werther. Este un rol între vocea de soprană şi vocea de mezzo. Există accente mai juvenile şi apoi vine femeia împlinită, matură, de la sfârşit. Sunt lucruri care mă interesează. Şi pe Desdemona încerc să o abordez şi, iată, în programul concertelor din România am pus şi aceste arii. Sunt multe roluri care m-ar interesa la ora actuală, având în vedere această schimbare de voce.
Care este regimul de viaţă al unei cântăreţe de operă?
L.V.: Să spunem că în decursul anilor am integrat deja atenţia asupra vocii. Am ajuns la studiul în care, atunci când se instalează un virus, îl simt în somn. Simt în aparatul meu fonator că există un intrus. Noi, cântăreţele de operă, avem o anumită sensibi-litate în ceea ce priveşte instrumentul, vocea, pentru că este încorporată în noi, face parte din noi şi orice lucru din afară este simţit ca o agresiune.
Nu vă vine greu să vă impuneţi anumite restricţii?
L.V.: Nu. Dar nu sunt nici exagerată. Mai bem şi puţin mai rece, dar nu chiar înainte de concert, avem grijă să nu bem acidulat în seara dinaintea spectacolului. Suntem atenţi cu vocea noastră aşa cum este balerina cu picioarele ei.
Cum aţi primit invitaţia de a „petrece” această lună de sărbători cântându-le românilor?
L.V.: Am dedicat cu bucurie aceste sărbători românilor. Am fost foarte fericită când a venit propunerea din partea Oltei Şerban-Pârâu să facem această serie de concerte în care voi fi acompaniată de pianistul Horia Mihail. Mi-e greu să spun acompaniată deoarece pentru mine, să cânt cu un instrumentist înseamnă un duet sau, de ce nu, un trio. Apoi, mă bucur enorm de turneul „Cele trei dive”, unde voi cânta împreună cu Ruxandra Donose şi Teodora Gheorghiu, mai ales că mi-am regăsit o colegă care mi-e dragă şi pe care o apreciez enorm, Ruxandra Donose, cu care am fost şi colegă de facultate. Iar pe Teodora Gheorghiu abia aştept să o descopăr. Şi cred că acest trio feminin face foarte bine pentru femeile din România. Nu suntem numai feministe, ci şi feminine. Artiştii, în general, nu prea au sărbători în accepţiunea clasică a cuvântului. Sărbătoarea noastră este atunci când ieşim pe scenă, alături de public.
