Parteneriatul strategic dintre România şi Turcia este departe de a se rezuma la un acord între două state reciproc interesate să ridice miza relaţiei bilaterale cu un etaj mai sus.
Dincolo de semnificaţia bunei vecinătăţi, documentul semnat luni la Ankara de Abdullah Gul şi Traian Băsescu schimbă de fapt jocurile de influenţă la Marea Neagră şi reflectă importanţa pe care i-o dau la ora actuală marile puteri.
Deşi liniile generale ale parteneriatului au fost enunţate public (securitate, energie, mediu, sănătate, cultură şi educaţie), clauzele rămân secrete.
Totuşi, preşedintele Traian Băsescu nu s-a ferit să declare că parteneriatul strategic va conduce la o cooperare militară şi antiteroristă mult mai strânsă între cele două state. Dar şi această precizare ar putea fi considerată vagă, în lipsa plasării lucrurilor în context.
Chiar dacă oficialii de la Bucureşti şi Ankara s-au referit în mod repetat, mai ales în siajul crizei, la beneficiile economice, resorturile iniţiale care au stat la baza eforturilor politico-diplomatice, concretizate cu semnarea acordului, au fost în primul rând de ordin strategic şi de securitate.
Ideea unei colaborări strânse între România şi Turcia nu este nouă, după cum nu a fost nici un deziderat exclusiv al celor două state.
Cu atât mai mult cu cât relaţiile s-au deteriorat acum câţiva ani, când Ankara, care-şi simţea periclitat interesul de a deveni o putere regională în zonă, s-a arătat tot mai iritată de insistenţele cu care Bucureştiul pleda pentru întărirea rolului NATO şi SUA la Marea Neagră.
Însă Washingtonul şi Organizaţia Nord-Atlantică au avut de atunci încoace un aport-cheie în diminuarea unor frustrări, iar finalul îl ştim de acum.
Privind în urmă, parteneriatul strategic româno-turc este, de fapt, maximum din ceea ce putea fi obţinut, după toate eforturile depuse, de către statele vestice.
Şi, cu siguranţă, reprezintă maximum pentru România, ale cărei alternative pentru o implicare eficientă în regiune ar fi fost altminteri limitate.
În primul rând, la Marea Neagră izolaţionismul şi vocaţia solitară ar fi fost ultima opţiune pentru România.
Atuurile date de poziţia strategică i-ar fi fost diluate de influenţa crescândă a unei Turcii cu ale cărei ambiţii particulare ne-am fi sincronizat prea puţin, dar şi de ofensiva la vedere a unei Rusii care a făcut prioritară, în planificarea militară, desfăşurarea cât mai largă a flotei sale navale în regiune.
România ar fi fost astfel înghesuită continuu între două mari puteri militare cu care nu se poate nici pe departe compara.
Şi diplomatico-economic ar fi însemnat un dezastru, iar dacă ţinem cont şi de interesul economic şi politic al Bucureştiului, de a-şi diversifica sursele de aprovizionare cu gaze, ne putem face deja o idee cât se poate de clară.
Şi s-ar fi putut chiar mai rău: anume, să fim prinşi nu între o Turcie şi o Rusie care-şi urmăresc interesele proprii pline de neîncredere una faţă de cealaltă, ci între două puteri care, printr-un concurs de împrejurări, să ajungă la a-şi da mâna peste Marea Neagră, într-un parteneriat strategic – pentru Ankara şi Moscova, însă dramatic – privit de la Bucureşti.
Din fericire, lucrurile au evoluat cu totul altfel pentru România.
Acordul semnat luni cu partea turcă echilibrează în sfârşit balanţa în regiune, iar Kremlinul are toate motivele să se mai simtă mai puţin confortabil.
Şi asta, nu doar pentru că două din cele trei state mari riverane la Marea Neagră îşi sporesc atât de mult cooperarea militară şi diplomatică, dar, prin ele, UE, NATO şi SUA îşi fac de-acum simţită prezenţa în cel mai concret mod cu putinţă.
Neoficial, unii responsabili de la Bucureşti recunosc, de altfel, că în conceperea parteneriatului strategic cu Turcia partea română a acordat de la bun început capitolului „Rusia” o atenţie specială.
