Ziarul ”România liberă” își începe existența în 15 mai 1877, la numai șase zile de la proclamarea independenței de stat de către Mihail Kogălniceanu, de la tribuna Parlamentului. Fondat de Dumitru August Laurian, fiul cunoscutului revoluționar pașoptist A.T. Laurian, și profesorul Ștefan Mihăilescu, și-a primit numele în cinstea zilei de 9 mai.
”Încă o dată, vă declar, d-lor, în numele guvernului, că noi ne privim ca în rezbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvernul, si dv., si țara întreagă o dorește să o vadă cu o oră mai înainte”, spunea Mihai Kogălniceanu, în 9 mai.
„România Liberă”, 140 de ani de istorie. De la ziarul independenţei de stat, la ziarul revoluţiei anticomuniste
Inedit. Foiletonul literar „România Liberă”, cu versuri din Vlahuță și Hașdeu
Povestea Laurienilor: tatăl fondatorului ziarului „România Liberă”, luptător în Revoluția de la 1848
Dinastia intelectualilor Laurian, fondatorii „României libere“
Ziarul România liberă și-a declarat, de la început, poziția de „organ al unui grup care represintă ideile unei stânge moderate, ale unei junimi care și-a făcut creșterea politică în observarea durerilor de cari suferea societatea noastra de azi (…), vom lupta azi în presă, mâine la graniță, pentru existența independentă și liberă a unei Românii prospere, ne vom sili să punem o piedică ignoranței sau calculelor greșite, cari ar periclita sântul patrimoniu al străbunilor noștri”.
În 3 noiembrie 1877, România liberă publică un text de opinie, în care vorbește despre importanța jurnalismului: ”Ziaristica nu și-ar ajunge adeveratul ei scop, într-un stat care se bucura de libertatea desăvârșită a tiparului, dacă nu s-ar face ecoul credincios al suferinților cari bântuie aplicarea legilor și cari ating în mod similar interesele publice. Ea trebuie să fie o sentinelă neadormită în conducerea afacerilor statului și, prin vocea ei puternică, să țină pe cei însărcinați cu această delicată conducere pe calea (…) nestrămutată a justiției. Pe când dară presa, în năuntru, joacă mai cu seamă rolul supapei de siguranță pentru ființa statului și conservarea libertăților constituționale, în afară ea trebuie să serve de apărătoare a dorințelor și intereselor națiunii față cu opiniunea publică universală, care pe zi ce înaintăm, dobândește o mai mare greutate în deciziunile diplomatice ale cabinetelor”.
Și, în 11 noiembrie 1877, ziarul condamna intruziunea în viața privată a persoanelor publice:
”… unii din confrații noștri au crezut de cuviință a ataca violent pe ministrul de externe (…) introducându-se în viața (lui) privată. Înțelegem atacarea actelor politice: d. Colgăniceanu este un om public și de faptele sale politice fiind strâns legate de interesele țerei, avem dreptul să-l isbim fără îndurare, dacă ele compromit aceste interese. Nu credem, însă, că e nici drept, nici prudent, nici cuviincios, în a intra în viața privată a cuiva și a ne ocupa de lucruri fără nici un interes public. Presa serioasă nu se scoboară la scornituri înjositoare (…) sunt unele porți pe care n-are dreptul să le deschidă ziaristul”.
De altfel, anul obținerii independenței de stat aduce cu sine o înflorire a presei românești: numai în acest an, 55 de publicații văd lumina tiparului, iar, între titlurile cunoscute, apărute în 1876 și 1877, se numără ”Timpul”, ”Deșteptarea”, ”Viitorul”, ”Cuvântul”, ”Resboiul”, ”Națiunea română” și ”Claponul”, conform enciclopediei ”Istoria jurnalismului din România în date”.
Și profesorul Ion Bulei, de la Facultatea de Istorie a Universității din București, caracterizează mediul publicistic din România, de la 1877, drept ”vioi și activ: România intră pe calea modernității, unde presa are un rol foarte important. Se formează foarte bine la chemarea unor obiective ale vremii, iar gazetarii români de atunci aveau foarte mult curaj. Foarte multe relatări aveau legătură cu Basarabia, care era amenințată de o reocupație rusească, în partea de sud – Cahul, Bolgrad, Ismail”.
În 25 mai 1877, ziarul prelua ședința Senatului din 21 mai, în care era consfințită independența României:
„Cunoaşteţi că şi Camerele legiuitoare a României, că întreaga naţiune, au proclamat ziua memorabilă de astăzi 10 Maiu, în unanimitate independenţa României, rupând legăturile cu semiluna, cari legături necomodate timpului modern împiedicau naţiunea în calea sa de pace, în civilizaţiunea ce cu atâta ardoare au îmbrăţişat-o”.
Despre cucerirea redutei Grivița 1, în timpul asediului de la Plevna, România liberă titra, în 3 septembrie 1877, ”Lacrimile curg”:
”Înscrieți, români, în cartea nemurirei pe cei morți la Grivița, căci acești eroi sunt frați ai noștri, sunt fii ai României. S-au luptat ca niște lei copiii Carpaților (…) au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie neatârnată, pentru deșteptarea trecutului glorios al României (…) Vitejii de la Grivița au înscris cu sângele lor o frumoasă pagină de istorie."
„România liberă“ de atunci (25 mai 1878) anunţa că Ministerul de Război, împreună cu cel al Instrucţiunii Publice, l-a însărcinat pe librarul Socec cu publicarea unei ediţii a poeziilor lui Vasile Alecsandri închinate vitejiei armatei române, ediţie care, apoi, să fie donată gratuit soldaţilor armatei române.
De altfel, toți intelectualii vremii au fost inspirați de acest eveniment important în istoria țării: Vasile Alecsandri a lansat ,,Căpitanul Roman”, ,,Hora de la Plevna”, „Hora Griviţei”, ,,Odă ostaşilor români” – ,,Peneş Curcanul”, iar Boiu Zaharia scria sub pseudonimul Silvan Eugen un adevărat serial, textele lui fiind intitulate ,,Sfatul ţării”, ,,Statuia lui Mihai” , ,,Testamentul soldaţilor” . Și Regina Elisabeta, sub pseudonimul Carmen Sylva, a scris ”Paza Dunării”, iar domnitorul Carol I a solicitat Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice alcătuirea unei Istorii a Războiului care să fie predată în şcoli, istorie pentru care a oferit şi un premiu de 5.000 lei.
Totodată, la Bucureşti s-au schimbat denumiri de străzi, toate legate de victoriile de la Plevna şi Griviţa, iar, lângă Bucureşti a luat fiinţă localitatea ,,Curcanii”. La câteva zile după victorie, doamnele din Sibiu purtau căciulă de dorobanţ (căciulă de astrahan, cu cocardă tricoloră în dreapta și o mică pană de curcan).
În 1878, „Telegraful român" nr. 103 (ce apărea la Sibiu) scria: „România liberă anunţă că ministrul de război cu cel al instrucţiunii publice din România a însărcinat pe librarul «Socec» cu publicarea unei ediţii a poeziilor lui Vasile Alecsandri închinate vitejiei ostaşilor români, pentru a se difuza gratuit acestora". Este vorba despre poeziile „Cântecul gintei latine" şi „Peneş Curcanul".