La finalul războiului în care România și-a cucerit independența, Rusia a ocupat cele trei județe din sudul Basarabiei care îi fuseseră retrocedate Moldovei în 1856. Astfel, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România a suferit pierderi teritoriale.
Ostilitatea dintre România și Rusia a devenit deja un fapt istoric. „Tradiția“ acestei dușmănii istorice a fost întreruptă doar de scurte perioade de cooperare, cum ar fi cea din timpul Primului Război Mondial, când România și Rusia au fost aliați între 1916 și 1918, pentru ca apoi regimul bolșevic să considere că a intrat în stare de război cu România, din martie 1918.
Ulterior, în perioada 1944-1989, când independența reală a României a fost grav afectată de ocupația sovietică din Europa Centrală și de Est, relațiile dintre România și Rusia au fost din nou de cooperare. Însă, în realitate, România comunistă avea statutul unui vasal al Uniunii Sovietice, chiar dacă, uneori, pentru scurte perioade de timp, lanțurile relației de vasalitate erau mai lungi.
Însă care este cauza primară a ostilității istorice dintre Rusia și România? Răspunsul poate fi găsit în Războiul de Independență din 1877-1878, când România și-a cucerit pe câmpul de luptă neatârnarea față de Imperiul Otoman, iar conducătorul armatei române, Principele Carol I, a fost remarcat drept un destoinic comandant militar. Cu toate acestea, atunci când victoria era cucerită prin efortul comun al armatelor rusești și românești, Rusia a trădat România și a ocupat cele trei județe din sudul Basarabiei, care fuseseră retrocedate Moldovei în 1856.
Pe firul istoriei, Rusia a ocupat pentru prima dată teritoriul românesc dintre Prut și Nistru cunoscut în prezent sub numele de Basarabia în anul 1812, în urma unui război cu Imperiul Otoman.
În 1856, Rusia a fost înfrântă în Războiul Crimeii de o coaliție formată în principal din Marea Britanie, Franța și Imperiul Otoman. Pentru a îndepărta Rusia de Gurile Dunării, Marile Puteri au retrocedat Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei. Rusia le-a reocupat în 1812.
În 1918, Basarabia s-a unit cu Regatul României, sub domnia Regelui Ferdinand I, urmașul lui Carol I. În 1940, Rusia a ocupat din nou aceste teritorii, iar România le-a eliberat în 1941. Însă, în 1944, România a fost nevoită să ceară armistițiu, iar Basarabia a reintrat sub ocupație rusească până în 1990, când, pe o parte însemnată a teritoriului românesc dintre Prut și Nistru a fost proclamată Republica Moldova. Aceasta include și Transnistria, teritoriu aflat încă sub ocupația Rusiei.
Între ciocan și nicovală
În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, harta Europei de Sud-Est arăta cu totul altfel decât acum. Toate statele balcanice făceau parte din Imperiul Otoman sau se aflau sub suzeranitatea acestuia. România era, de asemenea, sub suzeranitate otomană. Însă Imperiul Otoman era slăbit și părea în curs de dezintegrare. Rusia, care urmărea să ocupe Constantinopolele, dorea să profite din plin de slăbiciunile otomanilor. Mai întâi, a încercat să câștige simpatia popoarelor balcanice. La fel ca în zilele noastre, pentru a-și spori influența, rușii au mizat pe cartea religioasă. Pentru că marea majoritate a locuitorilor Balcanilor sunt de confesiune ortodoxă, acest lucru a fost intens exploatat de Rusia. Dacă acum mijloacele de propagandă rusești contrapun o imagine fabricată a ortodoxiei așa-zisului Occident decadent, în secolul al XIX-lea erau în antiteză pravoslavnicii ruși cu turcii musulmani. Propaganda rusească a avut succes. Au izbucnit răscoale antiotomane în Herțegovina, apoi în Bulgaria.
Serbia și Muntenegru, state care se aflau sub suzeranitate otomană, au declarat război Imperiului Otoman. Rusia a trimis cantități imense de armament, ofițeri și mii de voluntari care să lupte de partea răsculaților, după rețeta folosită și în prezent în regiunile separatiste din estul Ucrainei. Însă Imperiul Otoman, reformat de Junii Turci, a dovedit o vitalitate surprinzătoare. Armata otomană a înfrânt-o pe cea sârbească și a obligat-o pe cea muntenegreană la o defensivă disperată. Răscoalele din Herțegovina și din Bulgaria au fost înăbușite cu o cruzime înfiorătoare, într-o manieră care amintește de atrocitățile comise de luptătorii Statului Islamic de azi.
În acest context, la presiunea opiniei publice internaționale, Marile Puteri s-au reunit într-o conferință al cărei scop era acela de a reglementa situația creștinilor din Balcani. Rusia și puterile occidentale au cerut concesii însemnate. Diplomația românească, la cererea principelui domnitor Carol I, cel care avea să devină din 1881 primul Rege al României, a încercat să obțină acordarea independenței pe cale diplomatică.
Încă de pe vremea principelui Alexandru Ioan Cuza, vasalitatea României față de Imperiul Otoman devenise una simbolică, ce se rezuma, în principal, la plata unui tribut anual. Sub Carol I, România își construise toate atributele care definesc un stat independent, inclusiv propria sa monedă, propriul său drapel, dreptul de a încheia convenții și tratate diplomatice, precum și dreptul de a fi reprezentată de consuli. Un plus important era reprezentat de faptul că principele domnitor, care fusese instruit în cele mai bune școli militare din lume din acea vreme, a reușit să formeze o armată bine instruită, cu armament modern și cu ofițeri capabili. Însă cum Imperiul Otoman era victorios pe câmpul de luptă, membrii Guvernului de la Constantinopole au tratat cu aroganță demersurile diplomatice ale României. Au promulgat o constituție a Imperiului Otoman care definea România drept provincie privilegiată pusă sub ascultarea sultanului. Creștinii balcanici au avut parte de un tratament și mai rău. În aceste condiții, Rusia a pregătit războiul împotriva Imperiului Otoman.
Principele Carol I, provenit din familia germană Hohenzollern-Sigmaringen, a cerut sfatul unui vechi și influent prieten, cancelarul Germaniei, Bismarck. Acesta i-a spus că România riscă să devină teatru de război, în condițiile în care, din noiem-brie 1876, Rusia își mobiliza și își concentra armata în Basarabia de Nord, iar Imperiul Otoman își concentra trupele pe linia Dunării. Cum Imperiul Otoman refuzase cererile românești de acordare a independenței, cancelarul german Otto von Bismarck i-a spus principelui Carol I al României că trupele rusești vor intra oricum pe teritoriul României, dar că ar fi preferabil să o facă în temeiul unei convenții decât fără nici un fel de restricții.
Convenția de la Livadia
În aceste condiții, Guvernul de la București a început tratativele cu Guvernul Imperial Rus de la Sankt Petersburg. Diplomații și generalii ruși priveau cu dispreț la armata română, însă erau atrași de posibilitatea de a ajunge rapid pe linia Dunării și fără a trage un foc de armă. În cele din urmă, după negocieri anevoioase, a fost încheiată Convenția de la Livadia, din Crimeea. Guvernul român se angaja să asigure libera trecere a trupelor rusești pe teritoriul său și să aibă față de acestea tratamentul rezervat „trupelor amice“. În schimb, Rusia recunoștea că România este independentă de facto, dar nu și de jure, se angaja să plătească toate cheltuielile ocazionate de trecerea trupelor rusești și promitea respectarea integrității teritoriale și a tuturor drepturilor României. În aceste condiții, Carol I a ordonat, în martie 1877, mobilizarea armatei române. În aprilie 1877, trupele rusești au trecut Prutul. Artileria otomană a început să bombardeze satele de pe malul românesc al Dunării, iar artileria românească a răspuns. Astfel, a intervenit o stare de război între România și Imperiul Otoman, ceea ce a dus la proclamarea independenței României la 10 mai 1877.
Inițial, Dunărea a fost trecută doar de trupele rusești. În Bulgaria, însă, acestea s-au lovit de o puternică rezistență opusă de otomani. A apărut perspectiva unei înfrângeri drastice pentru armata rusească. În acest context, în disperare de cauză, comandantul armatei rusești, Marele Duce Nicolae, a cerut ajutorul armatei române, pe care îl respinsese anterior. Armata română a trecut Dunărea, sub conducerea lui Carol I, care a preluat sub comanda sa trupele de pe frontul de la Plevna. Intervenția armatei române a fost decisivă. Bătălia de la Plevna, câștigată de trupele aliate de sub comanda lui Carol I, a schimbat cursul războiului. După această victorie, armata rusă a înaintat spre Constantinopole, iar armata română spre vestul Peninsulei Balcanice. Imperiul Otoman a cerut pace.
Trădare rusească
Rusia nu a acceptat, însă, participarea României la tratativele de pace, pe motiv că independența sa nu fusese recunoscută de Marile Puteri. Prin Tratatele de Pace de la San Stefano și Berlin, Rusia a încălcat Convenția de la Livadia. A ocupat cu forța cele trei județe din sudul Basarabiei. A oferit, însă, o compensație cu alte vechi teritorii românești: Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea. România s-a pregătit din nou de război, de data aceasta împotriva Rusiei. Însă, la presiunea Marilor Puteri, în cele din urmă, Guvernul de la București a acceptat condițiile păcii, care, în plus, aducea și recunoașterea internațională a independenței României.
Trădarea rusească nu a rămas fără urmări. Regele Carol I a negociat aderarea României la Tripla Alianță formată de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A construit linia de fortificații de pe linia dintre Carpații de Curbură și Dunăre și a înconjurat Bucureștiul cu un sistem de forturi menit să apere capitala României de armata rusească. Mai mult, în 1914, Carol I a cerut intrarea României în război de partea Puterilor Centrale pentru a recupera Basarabia și cu promisiunea că Austro-Ungaria va retroceda Bucovina României. Însă Consiliul de Coroană s-a opus, iar Carol I a murit de inimă rea.
Urmașul său la tron, Ferdinand I, a schimbat macazul politicii externe românești și, în 1916, România intra în război alături de Antantă, implicit, alături de Rusia. Însă nici de această dată Rusia nu și-a ținut promisiunile, iar România s-a trezit singură pe Frontul de Est. Dârzenia Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria și eroismul Armatei Regale Române au salvat România, în ciuda noii trădări rusești. Astfel, în 1918, România își recupera teritoriul ocupat de Puterile Centrale și obținea Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și Banatului.
