Cine este părinte de adolescent și nu a întâmpinat dificultăți de relaționare nici măcar o dată? Aud mereu pe stradă, între părinți, la radio sau văd în online sintagma „adolescenții din ziua de azi sunt… sau nu sunt…“. Cu toții avem o părere despre această vârstă. Dar hai să vedem cum suntem noi pregătiți să însoțim această vârstă fix așa cum este ea, la fiecare acasă, în condițiile sociale date. Ce ziceți?
Vă avertizez că am obiceiul să adresez întrebări incomode pentru părinți. Consider citirea mai departe a acestui articol ca fiind acordul tău confirmat.
Am primit telefoane despre băița bebelușului, despre primul dinte sau activități extrașcolare, dar cele mai pline de întrebari – printre lacrimi, de multe ori – au venit când părintele a epuizat tot ce a citit în online, în cărți, a auzit la diverși „profesori“ în ale parentingului – vecini, rude, anumite voci sonore sau mai puțin sonore –, tot ce a primit de la propriii părinți, tot ce a crezut, a considerat… mai concret, în multe situații din adolescență.
Cred și că părinții de adolescenți caută confirmări la alți părinți de adolescenți. Nu vom discuta despre adolescență ca despre ceva fără rezolvare, dar nu o vom trata nici ca pe o etapă cu rezolvări cât clipești din ochi. Doresc să vorbim cu sinceritate. Da, adolescența este grea. Are farmecul ei de neînlocuit, dar este grea în multe situații. Și pentru adolescent, și pentru părinte.
Prima întrebare incomodă
Cum esti tu acum, când copilul tău este adolescent? Cum te afli tu în viața ta? Știi de ce întreb? Fiindcă adolescentul, cel mai adesea, te provoacă. A depășit faza de copil în care se raportează atât de mult la tine și este un viitor adult care pare că face mai mult invers decât îi spui tu. Mă întreb dacă nu este momentul să afli că așa este firesc.
De aceea te întreb: tu cum ești cu tine? Poți să dai conținut acestor șiruri de provocări sau le consideri atac la persoana ta? Sunt momente în care nu trebuie să acționezi cu ceva anume, cu o tehnică, o replică sau să aluneci spre neliniște, ci pur și simplu să stai acolo cu totul și să simți că este nevoie de tine în calitate de părinte, de om, nu de judecător sau educator. Să îl iei în brațe când este nervos și să îi transmiți încredere, să îi oferi o oglindă care să-l ajute, fără să trăiești în locul lui sau să îl împiedici să trăiască experiența lui: el e el, tu ești tu. Ce spun acum pare o frumoasă poveste. La ce ajută dacă povestea are loc în mod real?
Câteva idei de bază
* Dacă adolescentul meu mă simte sincer cu el și pregătit să-l ascult, nu să-l judec (!) va avea mai multă încredere în mine și în relația noastră, lăsându-mi cale liberă să-i ofer și eu variantele și argumentele mele.
Este greu să recunosc când emit judecăți, știu, dar dacă mi-am dat seama când îmi vine să judec și, în schimb, îl accept pe adolescent exact așa cum este, nu cum îmi doresc să fie sau să se comporte, deja sunt mai aproape de reușită.
Ce poate adolescentul să afle de la mine? De exemplu, varianta mea versus varianta prietenilor… șansele ca el să aleagă ceva sănătos cresc dacă am avut cale liberă să-i prezint consecințe și alegeri sănătoase.
* Dacă adolescentul meu simte că sunt un adult echilibrat, gata să conțină toate trăirile lui intense, se va simți mai în siguranță, mai echilibrat și mai aproape de sfaturile mele, chiar dacă uneori nu recunoaște direct.
Pe verificate în rândul multor părinți: când te simte că ești cu energia jos și depășit de situație, atunci mai tare „accelerează“. Și nu o face fiindcă are ceva cu tine, crede-mă! Are nevoie de tine în formă bună ca să-i dai liniște. Nu spune nimeni să stai cu energia tot timpul pe plus, că ar fi imposibil de realizat având în vedere că ești om, dar tocmai asta poți să-i transmiți: „Acum sunt obosit/ă, îngrijorat/ă sau nu este cea mai bună seară a mea, dar nu are legătură cu tine. Te rog să aștepți să-mi reîncarc bateriile și vom vorbi despre… Poți să stai lângă mine dacă vrei, dar nu am energie să port un dialog prea drăguț. Îți propun să vorbim maine în liniște“. Dacă simți să îi dai și un pupic pe frunte… face minuni – depinde de fiecare cum comunică. E un exemplu de la mine, mamă de adolescent, voi puneți conținutul vostru, potrivit pentru voi.
n Dacă sunt în situația în care au ieșit lucrurile de sub control și adolescentul meu deja face adevărate demonstrații… nu-i ușor, dar am ocazia să-mi arăt adevărata maturitate de părinte: nu îi intru în joc, nu intru în ping-pong. Intru în dialog după ce se calmează. Îl ajut să se calmeze, instaurăm liniștea și abia apoi intrăm în dialog. Dintre noi doi, eu sunt adultul.
O întrebare mai blândă: ți-a spus cineva că e ușor? Nu pot să redau într-un articol toate exemplele care ne-ar putea ajuta, dar pot să spun că dacă verific la mine cum mă simt când mă provoacă, e un început valoros către o relație corectă: eu sunt eu, el e el. Ceea ce face nu are legătură cu mine, ci cu o neliniște, o nemulțumire pe care nu a avut ocazia să o transmită sau să o integreze.
Părinți de cursă lungă
Să ne imaginăm rolul de părinte ca pe o cursă de alergare la care ne-am angajat cu mult entuziasm, încredere și devotament. Nu-i păcat să ratăm întreaga cursă și tot efortul din urmă pentru că ultimele sute de metri ne-au consumat mai mult energia sau pentru că linia de sosire nu seamănă cu cea pe care ne-am imaginat-o noi?
Am spus că nu dau sfaturi și nu voi da sfaturi. La fiecare acasă situația este diferită. Și că fiecare acționează cu propriile resurse. Voi vorbi, însă și pe un stadion dacă se poate, despre rolul de părinte trăit în ordinea asta: eu sunt bine cu mine ca om – îmi va fi mai ușor să am resurse pentru a fi într-un rol reușit de părinte.
Nu judec pe nimeni care nu este bine cu el ca om o mare parte din timp, dar m-aș bucura să afle că există soluții. „A fi bine“ se învață și nu sunt prima persoană care spune lucrul acesta.
Și mai spun că dincolo de orice metodă și idee de a acționa, adolescența copilului ar merita un adult ajuns la maturitate, atât cronologic, cât și emoțional. Pe lângă toate acestea, prezența: întâlnirea ta cu copilul tău adolescent, așa cum este el și atât. E vorba despre el, nu despre proiecția mea asupra lui.
Modelul personal
Povestea de curând o doamnă cum a epuizat toate metodele, iar fiul are ușa de la dormitor închisă, deși dumneaei se consideră un bun exemplu personal și se declară foarte „lucrată“ în ale căutărilor de sine. Am apreciat sinceritatea, recunosc. Aceeași doamnă povestește, însă, cât este de implicată în proiecte și că abia mai are timp pentru familie. Nu o judec. Pornesc de la mingea ridicată la fileu pentru care îi mulțumesc și aduc viziunea mea despre exemplul personal.
Acesta nu înseamnă ca eu să ajung în vârful carierei și tu să mă urmezi. Modelul personal este când ești furios, copile, iar eu îți arăt că există variante să-ți arăți nemulțumirile și altfel, fără să te rănești sau să rănești.
Modelul personal este când eu și celălalt părinte al tău avem o relație funcțională și sinceră – ca parteneri de cuplu sau doar ca părinți, depinde de caz.
Modelul personal este când nu emit presupuneri sau judecăți despre tine, copile, și îți arăt că te investesc cu încrederea de a arăta ce simți, ce crezi – așa vei avea și tu încredere în tine.
Modelul personal este când nu vorbesc denigrator despre oameni, ci prezint obiectiv situații – așa vei avea și tu o oglindă care să te ajute să înveți ceva.
Sunt multe exemple, dar modelul personal înseamnă și să fiu sincer/ă cu mine, cu tine, față de relația noastră, părinte-copil.
Modelul personal este să-ți fiu „însoțitor de bord“ orice s-ar întâmpla, fiindcă meriți! Așa vei învăța să te ajuți și să te accepți și tu pe tine – nu te vei abandona, ci te vei prețui. Nu asta ne dorim pentru copii?
Toate gândurile bune!
Să ne imaginăm rolul de părinte ca pe o cursă de alergare la care ne-am angajat cu mult entuziam, încredere și devotament. Nu-i păcat să ratăm întreaga cursă și tot efortul din urmă pentru că ultimele sute de metri ne-au consumat mai mult energia sau pentru că linia de sosire nu seamănă cu cea pe care ne-am imaginat-o noi? “
Dacă sunt în situația în care lucrurile au ieșit de sub control și adolescentul meu deja face adevărate demonstrații… nu-i ușor, dar am ocazia să-mi arăt adevărata maturitate de părinte: nu îi intru în joc, nu intru în ping-pong. Intru în dialog după ce se calmează. Dintre noi doi, eu sunt adultul.“
Ghid. Întrebări esențiale pentru părinți
* Cât de pregătit sufletește m-a găsit adolescența copilului meu?
* Unde pot găsi informații despre etapele acestei vârste și transformările ei?
* Care sunt resursele pe care le pot accesa pe parcursul evoluției adolescenței copilului meu?
* Cum mă simt eu acum, când copilul meu se comportă diferit de așteptările mele?
CV
Nicoleta Larisa Albert este trainer, psiholog, psihoterapeut în formare în psihodramă clasică şi dezvoltă programe pentru părinţi şi profesori. Este mama a patru copii, aflaţi în grădiniţă, şcoala primară şi liceu, în învăţământul de masă.
www.nicoletalarisa.ro, intrebări@nicoletalarisa.ro.
