Când membrii noului Cabinet danez s-au prezentat luna trecută în faţa Reginei Margareta a II-a, viitorul ministru al dezvoltării şi-a arătat latura verde apărând la palat într-un mic triciclu electric. Fotografiile făcute la eveniment au transmis un mesaj puternic cu privire la seriozitatea cu care ministrul priveşte problema mediului – doar că probabil nu era mesajul intenţionat de el.
Vehiculul electric al lui Christian Friis Bach ar fi fost incapabil să parcurgă cei 30 de kilometri de la casa lui până la Palatul Regal fără să i se consume bateria. Aşa că ministrul a încărcat maşinuţa electrică într-o remorcă destinată transportului cailor şi a tractat-o cu Citroënul său pe benzină pe trei sferturi din distanţă, mutându-se în triciclu abia când s-a apropiat de camerele TV. Figura a costat mai mult în termeni de emisii de carbon decât dacă lăsa acasă vehiculul electric şi ar fi parcurs întregul drum într-o maşină normală.
Din păcate, episodul nu e singular. În 2006, pe vremea guvernului laburist, David Cameron, pe atunci şeful Partidului Conservator, a atras şi el atenţia prin tactica de înverzire a imaginii: a venit la birou pe bicicletă; doar că tactica a avut un recul neplăcut când s-a aflat că o maşină care venea în spatele lui îi transporta servieta.
Însă ipocrizia verde din politica actuală nu se manifestă doar la suprafaţa unor şedinţe foto. În Danemarca, la fel ca peste tot în lumea dezvoltată, politicienii promit să repare haosul financiar al lumii prin introducerea unei tranziţii spre economia verde. În SUA, preşedintele Barack Obama promite „joburi verzi”. Şefa guvernului australian, Julia Gillard, a introdus o taxă pe carbon pentru a „permite creşterea economică fără o creştere a emisiilor de carbon”. Iar David Cameron a fost ales prim-ministru după ce a promis să conducă „cel mai verde guvern” din istoria Regatului Unit”.
Danemarca e un test util pentru adevăratul randament economic şi de mediu al măsurilor preferate de aceşti politicieni. În acord cu entuziasmul internaţional faţă de investiţiile în energia verde, guvernul danez vrea să crească substanţial componenta eoliană până în 2020. Un gest semnificativ desigur, dar, din moment ce ţara face parte din schema de comerţ cu emisii a Uniunii Europene, efectul asupra emisiilor globale de CO2 va fi zero. Pur şi simplu va ieftini energia produsă pe bază de cărbune în alte state UE.
Operaţiunea scumpă de reducere a emisiilor în Danemarca şi altundeva va duce foarte probabil la un transfer parţial al emisiilor de CO2 înspre ţări mai permisive, cum ar fi, de pildă, China (unde producţia e mai puţin favorabilă climei) şi va contribui astfel per ansamblu la o creştere a emisiilor globale de CO2. UE şi-a redus emisiile din 1990 până în prezent, dar şi-a crescut concomitent importurile din China, fapt care a produs în sine destule emisii pentru a contrabalansa reducerile. Unii vor spune că trebuie să aplicăm un acord cuprinzător de tip Kyoto pentru a reduce emisiile la nivel global. Dar, aşa cum am văzut la acea farsă de summit al climei din 2009 de la Copenhaga, un asemenea acord e imposibil. Nimeni nu se aşteaptă la vreun acord de la reuniunea la vârf de la Durban (Africa de Sud) de luna viitoare, iar motivele sunt întemeiate: nici măcar cu democraţii la Casa Albă şi dispunând de o majoritate în Congres, Statele Unite nu au fost capabile să impună un acord, în vreme ce economiile emergente, în frunte cu India şi China, nu vor să accepte măsuri care să le frâneze creşterea.
Politicienii danezi – ca, de altfel, cei de oriunde – pretind că o economie verde nu va costa nimic, ba ar putea fi, chiar fi o sursă de creştere. Din păcate nu e adevărat. La nivel global există o corelaţie clară între ritmuri mai susţinute de creştere şi emisii mai ridicate de CO2. La asta se adaugă faptul că aproape toate sursele regenerabile de energie sunt încă mai scumpe decât combustibilii fosili, chiar dacă luăm în calcul şi costurile poluării. Nu folosim combustibili fosili doar ca să-i enervăm pe activiştii de mediu. O facem pentru că ei au creat practic toate avantajele materiale pe care civilizaţia le-a acumulat în ultimele câteva sute de ani.
Politicienii din Danemarca şi din alte părţi discută de parcă asta nu ar mai fi adevărat: că o tranziţie la economia verde ar aduce milioane de noi „slujbe verzi”. Dar, deşi subvenţiile pentru energia verde generează într-adevăr mai multe locuri de muncă în sectorul energiei regenerabile, ele distrug joburi altundeva. Nici nu e de mirare: cineva – ori contribuabilii, ori consumatorii – trebuie să finanţeze subvenţiile. Când preţurile la electricitate cresc, ritmul cu care se creează slujbe în sectorul privat încetineşte. Dacă obiectivul e cel de-a crea locuri de muncă, investiţiile publice în alte domenii – cum ar fi sănătatea publică – fac acest lucru mai repede şi mai consistent.
Să dau un exemplu de acasă. De ani de zile politicienii danezi insistă că trebuie subvenţionat cel mai mare producător mondial de turbine eoliene – Vestas – cu sediul în Danemarca. Ei spun că Danemarca profită atunci când alte ţări îşi cheltuiesc subvenţiile pe tehnologie daneză de energie eoliană. Dar, atunci când Consiliul Economic danez a analizat situaţia în 2004, a ajuns la concluzia că, per ansamblu, ţara a pierdut bani din subvenţionare. Mai grav e că în climatul financiar aspru din zilele noastre industriile energiei solare şi eoliene îşi reduc producţia în ţările scumpe şi se mută înspre economii mai ieftine. Anul trecut, Vestas a concediat 3.000 de angajaţi din Danemarca şi Suedia.
Mulţi politicieni sunt atraşi de posibilitatea de a puncta la capitolul imagine prin retorici ale idealului măreţ de „edificare a unei economii verzi”. Din nefericire, politicile actuale privind energia verde nu ajută nici mediul, nici economia. Cel mai probabil, ele vor contribui la creşterea emisiilor în China, mutarea locurilor de muncă înspre India şi rate mai mici de creştere pentru atât de bine intenţionatele ţări „verzi”.
Björn Lomborg, autorul cărţilor „The Skeptical Environmentalist” şi „Cool It”, este Directorul Centrului Consensului de la Copenhaga şi profesor adjunct la Copenhagen Business School.
Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org For a podcast of this commentary in English, please use this link: http://traffic.libsyn.com/projectsyndicate/lomborg78.mp3
