Mulţi spun că Muammar el-Gaddafi a primit ce merita. Cine seamănă vânt culege furtună.
Tiranul libian a permis cu mărinimie ca orice opozonat sau orice om care îl deranja în vreun fel să fie torturat sau ucis. Aşa că moartea sa de o violenţă sumară pare un act de dreptate. După ce a fost găsit ascuns într-o conductă de drenaj murdară, a fost arătat lumii ca un trofeu plin de sânge înainte de a fi bătut şi împuşcat de o gloată furioasă. Iar asta s-a întâmplat la Sirte, oraşul său natal. E o formă primitivă de dreptate, desigur, dar ce altfel de dreptate ai putea să faci în cazul unui criminal în masă?
Şi totuşi, indiferent de victimă, ceva profund tulburător rămâne în urma oricărui linşaj. Chiar în timp ce la Sirte şi Tripoli mulţimea aclama moartea despotului, alţii exprimau dubii faţă de maniera umilitoare a morţii sale. Intelectualul francez Bernard-Henri Lévy, care cu o doză sănătoasă de vedetism narcisiac promovase revoluţia din Libia, scria că linşarea lui Gaddafi „a întinat esenţa morală” a răscoalei poporului.
Poate că unii s-ar opune acestei descrieri. Ca în toate revoluţiile violente, moralitatea celor ce se opun dictatorului nu a fost niciodată lipsită de păcat. Rebelii care au transformat în ruine locul de naştere al lui Gaddafi erau în unele cazuri la fel de nemiloşi şi brutali precum cei împotriva cărora luptau.
Dar mai e ceva greşit în critica lui Lévy. A vorbi de întinarea moralei înseamnă să treci cu vederea ceea ce e cu adevărat important. Problema cu dreptatea aspră sub formă vindicativă nu e că ar fi imorală. Mulţi dintre noi văd o logică în principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” din Vechiul Testament. Vrem ca cineva care a cauzat altora suferinţă să sufere la rândul său, pe cât posibil în aceeaşi măsură. Dreptatea conţine mai întotdeauna un element de răzbunare.
Problema cu răzbunarea este că provoacă o nouă răzbunare şi pune în mişcare un ciclu de violenţă şi contraviolenţă: cultura vendetei. Iar vendeta nu e prin definiţia ei atât imorală sau chiar nedreaptă, cât în afara legii. Cultura vendetei înfloreşte în societăţi care nu funcţionează după legi aplicabile tuturor, nici măcar după legi formale. Codul de onoare nu e identic cu statul de drept. Şi chiar dacă statul de drept nu dă neapărat tuturor sentimentul dreptăţii, măcar opreşte ciclul răzbunării violente.
Vechii greci înţelegeau bine asta. Cea mai bună piesă despre tensiunea dintre lege şi dreptate, Eumenidele lui Eschil, este o istorie despre crimă şi răzbunare, în care furiile reprezentau dreptatea. Ele îndemnau oamenii să răzbune nelegiuirile, pretinzând că reprezintă adevărata dreptate şi că, răzbunătoare ale sângelui, îi urmăresc până la capăt pe cei fără de lege. Aşa că furiile îl ajută pe Oreste să se răzbune pe mama sa, Clitemnestra, pentru uciderea tatălui său, Agamemnon. Oreste o omoară, continuând astfel ciclul violenţei.
Atena, zeiţa înţelepciunii şi ocrotitoarea cetăţii Atena, decide că doar un proces echitabil, cu un juriu de 12 oameni, poate împăca furiile şi restabili pacea. Dar procesele sunt rareori perfecte. În acest caz, opiniile juriului sunt împărţite, iar Atena e obligată să pronunţe verdictul – achitarea lui Oreste. Poate că asta nu se împacă prea bine cu ideea de dreptate aspră susţinută de furii, dar întemeiază statul de drept, civilizându-i pe atenieni.
Sigur, democraţia ateniană nu seamănă cu democraţiile noastre moderne, şi nici vechea Atenă nu are prea multe în comun cu oraşul Tripoli de azi. Chiar şi aşa, Eumenidele ne dau o lecţie valabilă până azi: violenţa, necontrolată de lege, nu va lua sfârşit. Revoluţiile născute într-o baie de sânge duc aproape întotdeauna la şi mai multă vărsare de sânge. Asta era adevărat acum 2.500 de ani şi rămâne la fel de adevărat şi astăzi.
Puţini au înţeles aceste învăţăminte mai bine decât activistul democrat şi gânditorul polonez Adam Michnik, unul dintre eroii care în anii 1980 au pus umărul la prăbuşirea dictaturii comuniste din ţara sa. În timp ce alţi polonezi cereau vindicativ o dreptate aspră împotriva liderilor comunişti şi a complicilor acestora, Michnik a sugerat negocierea, compromisul şi reconcilierea, chiar şi cu foştii asupritori.
Michnik admite că revoluţiile sunt incomplete în sensul că nu toţi cei cu păcate sunt pedepsiţi, iar nu toţi cei cu virtuţi sunt recompensaţi. Dar, spune el, un asemenea rezultatul duce la şi mai multă violenţă: „Compensarea suferinţei aduce invariabil noi suferinţe, care implică deseori mai multă cruzime decât cele anterioare.”
De aceea linşarea lui Gaddafi e un omen periculos pentru Libia. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi fost predat viu pentru a fi judecat în faţa unui tribunal. Un proces penal poate că ar fi fost dificil în Libia. O dictatură de 42 de ani nu oferă chiar un teren fertil pe care să se dezvolte mentalitatea şi experienţa necesare formării unei instanţe imparţiale. Şi e probabil imposibil pentru victimele unui dictator să-l judece obiectiv. Este exact motivul pentru care a fost înfiinţat Tribunalul Penal Internaţional de la Haga.
A-l aduce pe Gaddafi în faţa justiţiei probabil că nu ar fi dat satisfacţie sentimentului de nedreptate al fiecărui libian, dar ar fi ajutat la inducerea unui mai mare respect pentru statul de drept. Poate că un proces împotriva fiului lui Gaddafi, Saif al-Islam, va avea acest efect. Dacă lucrurile ar sta aşa, prezenţa sa în faţa judecătorilor de la Haga ar fi cel mai mare serviciu pe care l-ar putea face ţării sale.
Ian Buruma predă democraţie, drepturile omului şi jurnalism la Bard College şi este autorul cărţii „Taming the Gods: Religion and Democracy on Three Continents” („Îmblânzirea zeilor: religie şi democraţie pe trei continente”). Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
