Am văzut la BBC un reportaj despre o uzină în care lucrau zece mii de persoane în 2001, iar acum au rămas vreo zece. Auzeam despre creşterea productivităţii şi pe vremea regimului comunist, auzim şi acum. Ca-ntr-un banc vechi cu optimistul şi pesimistul, vedem mereu numai jumătatea plină a paharului. Cea goală e aceasta: diferenţa de la zece la zece mii ce face? Unde lucrează, cu ce-şi întreţine familia, ce mănâncă? Pentru că, oricât de mare ar fi creşterea economică în ţara respectivă, e greu de crezut că se vor fi înfiinţat între timp alte 999 de întreprinderi cu câte zece angajaţi, care să-i fi absorbit pe cei ale căror locuri de muncă dispăruseră prin perfecţionarea celei dintâi. În zece ani, asta ar fi însemnat 99,9 noi întreprinderi pe an. Greu de crezut. Şi, de altfel, nimeni nu ne asigură de asta.
Venim aici, din nou, de pe alt versant, la creşterea populaţiei şi necesitatea ca toţi să se hrănească şi să trăiască şi la tendinţa societăţii de a evolua în sensul reducerii continue a numărului de angajaţi pentru a scădea preţul produselor. Deci cât mai multe produse cu cât mai puţine salarii plătite în schimbul lor. Numai că produsele alea ieftine n-o să mai aibă cine să le cumpere. Pe de o parte, totul pare strălucit, o adevărată victorie a tehnologiei, pe de alta se vede că este o victorie a tehnologiei împotriva omului, aşa cum era să fie şi victoria socialismului. Şi cum a şi fost un timp.
Progresul a fost, o vreme, benefic pentru umanitate, dar de la un punct încolo el s-a întors împotriva celor care ar fi trebuit să fie beneficiarii lui. Aşa cum au inventat şi alte mecanisme din ce în ce mai periculoase, oamenii au dezvoltat şi această armă împotriva lor înşişi, creşterea productivităţii. Atunci când am învăţat, la istorie, în nu ştiu ce clasă de gimnaziu, despre revolta ţesătorilor englezi împotriva maşinilor mecanice de ţesut, ne-am gândit ce mărginiţi erau ăia că nu înţelegeau progresul şi mersul înainte al lumii. Sigur că bieţii ţesători manuali din Anglia nu se gândeau decât la ei şi la dispariţia posibilităţii lor de a-şi câştiga o pâine şi deloc la faza în care progresul tehnologic îşi va atinge vârful, acela de a produce cât mai multe procente de şomeri în toată lumea. Şi mai ales acolo unde munca este mai bine plătită, vezi cazul Nokia.
Acum ştim că nu mai e nimic de făcut împotriva progresului, omenirea este condamnată să avanseze pe acest drum, să-şi sporească productivitatea, contrazicând dorinţa arzătoare a tuturor oamenilor de a avea un loc de muncă şi făcând victime. Colaterale? N-aş zice. Pentru moment, cei mai dotaţi intelectual se pot salva printr-o specializare cât mai înaltă, dar ce vor face, ce va face omenirea atunci când şi specialiştii de vârf or să fie pe toate drumurile şi vor începe şi ei să şomeze? Dacă n-or fi început deja. Lasă că şi ceilalţi au dreptul la viaţă.
Zilele trecute, la metrou, m-a abordat cineva să semnez pentru uciderea câinilor. Fireşte că n-am semnat. Sunt prea mulţi câini fără stăpân în Bucureşti şi în ţară, e drept. Soluţia finală li se poate aplica oricând, pentru că sunt câini. Dar nu cumva, atunci când vor fi prea mulţi oameni şi prea puţine locuri de muncă, o să se gândească cineva şi pentru omenire la aceeaşi soluţie?
Un scriitor francez de altădată, Marcel Aymé, şi-a imaginat într-o povestire momentul când omenirea n-o să-i mai poată hrăni pe toţi membrii ei. Soluţia era una de viaţă prescurtată: se distribuie nişte cartele de viaţă, celor importanţi li se lasă tot anul, celorlalţi, după rostul lor, câteva luni sau săptămâni, în fiecare an. Dar aia e literatură. Cele două războaie mondiale însă au fost chiar realitate.
Nicolae Prelipceanu este publicist
