Continuăm discuția despre soarta caselor de epocă prin câteva exemple de bună practică în recondiționarea unor vile celebre, precum și a unei locuințe particulare din București.
Prezentăm cîteva exemple de proiecte de reabilitare a unor case în stil neoromânesc care demonstrează şi marea versatilitate a acestora în ceea ce priveşte viitoarele destinaţii posibile, în afara celei rezidenţiale.
Vila Mina Minovici sau Casa cu clopoţei
La peste o sută de ani distanță de la inaugurare, în anul 1906, vila dr. Nicolae Minovici s-a redeschis anul trecut după finalizarea unui laborios proiect de consolidare, reabilitare și restaurare, care a durat doi ani (2014-2015) și a cuprins și parcul vilei, fiind legat de poziționarea culturală și turistică a orașului București.
Pentru a completa imaginea României, o țară care se moderniza cu pași repezi după 1860, dar care reprezenta încă un spațiu exotic și puțin cunoscut pentru mulți dintre partenerii culturali și științifici din Europa, Nicolae Minovici s-a hotărât să se dedice unui proiect care să exemplifice autenticitatea țării sale. Acest proiect a fost tocmai vila din marginea de nord a Bucureștiului. Este una dintre primele clădiri în stil neoromânesc din Capitală, proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez cu o destinație specială, aceea de a fi un muzeu de etnografie. Muzeul a funcționat din 1906 ca instituție particulară până în 1936, când a fost donat Primăriei.
Kulturama Studio: galerie de artă modernă
Pe strada Maria Rosetti, nr. 45, din Bucureşti, şi-a deschis porţile o galerie ce aduce în prim-plan arta contemporană în spaţiul urban. Povestea vilei care găzduieşte Kulturama Studio este una cu parfum de epocă şi traversează perioade tumultuoase din istoria Capitalei. Casa, construită în 1896, a aparţinut unei familii de comercianţi, care s-au inspirat pentru decor şi amenajare din numeroasele călătorii făcute la Viena, Paris şi Londra. Pe parcurs, dependinţele ce adăposteau trăsuri luxoase şi cai de curse s-au transformat în garaje, dar măreţia liniilor graţioase ale arhitecturii s-a păstrat.
Actualii proprietari au lucrat cu profesinişti din domeniul restaurării, păstrând atât paletarul de culori, cât şi detaliile. Uşile de interior, feroneria, câteva corpuri de iluminat, geamurile, cristalul bizotat lucrat cu migală şi vitraliile bogat ornamentate sunt doar câteva dintre elementele ce reconstruiesc atmosfera somptuoasă de odinioară.
Camerele înalte sunt luminate din belşug datorită geamurilor ample, iar sobele din majolică pictată manual, originale şi restaurate piesă cu piesă, dau o căldură plăcută interiorului. Astăzi, elementele de eleganţă clasică pun în valoare noile viziuni artistice contemporane.
Rafinament clasic şi eclectic într-o locuință de la 1900
Există şi excepţii pentru casele în stil neoromânesc în cazul cărora, în urma unei întreţineri periodice şi corecte, stilul de viaţă este în concordanţă deplină cu eleganţa şi stilul casei. În continuare, vom lua ca exemplu o casă reședință particulară din centrul Bucureștiului, a cărei construcție a început în 1905. Ca în cazul multor imobile din ţară, stilul iniţial nu a rămas intact, adăugarea altor elemente de arhitectură şi decor, într-un mix original, oferind plus valoare proprietăţii.
Uşa de la intrare, cu un frumos desen în fier forjat, este în stil Art Déco, apărut după Primul Război Mondial, ancadramentele ferestrelor sunt de inspiraţie balcanică, curtea interioară respiră un aer mediteranean – italienesc şi grecesc, cum este şi desenul stucaturilor –, sobele şi vitraliile provin de la furnizorii vienezi, iar structura din lemn masiv în formă de cruce din pod, care are rolul de a stabiliza construcţia, este o soluţie germană, care se mai întâlneşte doar la unele case săseşti din Transilvania.
Şarpanta s-a păstrat într-o stare excepţională, curtea de lumină este o soluţie excelentă, foarte rară în ţară, care asigură atât o bună ventilare, cât şi iluminatul natural, iar mortarul folosit şi finisajele sunt de foarte bună calitate.
Au fost păstrate toate elementele iniţiale: ferestrele din lemn, coşurile din cărămidă având o siluetă în concordanţă cu ferestrele alungite, feroneria, clanţele, parchetul de stejar, uşile încasetate, sobele din cahle porţelanate şi chiar ingeniosul sistem de aerisire cu lanţ.
Deoarece la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial o schijă a căzut pe acoperişul din ţiglă ceramică, acesta a necesitat renovare. Climatul din interior este foarte plăcut. Pereţii dubli din cărămidă asigură o eficienţă energetică bună, iar în sezonul cald nu este necesară folosirea de aparate de aer condiţionat, fiind suficiente sistemele de umbrire din interior.
O mansardă spectaculoasă
Podul casei a fost amenajat astfel încât să se păstreze la vedere cât mai mult din suprafeţele de lemn şi cărămidă care, împreună cu volumetria deosebit de interesantă, creată de acoperişul în multe ape, compun o ambianţă specială. Spaţiul era mare, de peste 100 mp şi prezenta de asemenea suprafeţe mari de lemn. În mediul urban, rareori vii în contact cu frumuseţea şi nobleţea unui lemn antic şi bine uscat, chiar dacă este deteriorat, plin de cuie şi dat cu var.
Dacă la structura masivă de grinzi din lemn, în formă de cruce se mai adaugă căpriorii, coşurile din cărămidă, lucarnele, acoperişul în multe ape, cu ţiglă solz, şi zidul de cărămidă de pe una dintre laturi, se poate înţelege de ce a fost întrezărit potenţialul uriaş pentru amenajarea unui spaţiu de locuit tip loft, cald şi spectaculos.
Lucrările de amenajare au durat circa un an, timp în care acoperişul a fost reparat, ţigla veche a fost înlocuită cu una nouă, la fel şi duşumeaua. În locul ochiurilor de geam din pod au fost montate ferestre de mansardă, iar apoi rulouri textile.
Cel mai interesant aspect a fost cel al recuperării arhitecturii grinzilor şi cărămizilor care, tratate cu ulei de in şi răşină au căpătat un aspect viu şi strălucitor. Pentru a fi în ton, duşumeaua a fost băiţuită şi apoi dată cu lac – a mers foarte bine cel folosit pentru ambarcaţiuni –, pentru protecţie.
În ceea ce privește cărămida, golurile au fost umplute cu var, combinaţia dintre cele două materiale naturale, precum şi cea dintre culori, roşu și alb, fiind foarte reuşite, păstrând aspectul antic al structurii.
Statul nu sprijină reabilitarea clădirilor de patrimoniu
Irina Constantin, Designer de interior, Knox Design & Art Deco Zone
Atât eu cât şi soţul meu, care a făcut Artele, am fost şi suntem atraşi de proiecte de reabilitare a caselor vechi, în special cele în stil neoromânesc. Ca designer, sunt fascinată de ideea de a asocia la interior decoraţiuni retro cu unele moderniste, iar soțul meu de a restaura elemente atât de exterior, cât şi de interior.
Sunt multe argumente contra, dar şi pro pentru achiziţionarea unei astfel de case. Trebuie să iubeşti într-adevăr aceste case vechi şi să pui suflet în proiectul de renovare, pentru că oricum, în condiţiile actuale, reabilitarea va fi o experienţă de multe ori presărată cu deziluzii.
Atenţionez asupra faptului că în prezent există samsari care urmăresc astfel de case vechi, le dau o „spoială“ – care acoperă vicii, inclusiv de structură – pe care o numesc renovare completă şi, profitând de buna credinţă a unor eventuali cumpărători care iubesc astfel de case, solicită preţuri necuviincioase.
Din experienţa pe care am căpătat-o consider că reabilitarea unei case de patrimoniu este în momentul de faţă un lux pe care nu ţi-l poţi permite în mod normal. Cu aceleaşi costuri se poate face o casă nouă cu 50% mai mare.
În cazul caselor de patrimoniu, ornamentele trebuie refăcute întocmai, cea mai mică abatere de la original poate fi sancţionată penal, iar autorităţile nu acordă niciun fel de sprijin. În astfel de cazuri, consider că statul trebuie să se comporte ca un partener, interesul fiind comun.
Nici legislaţia nu ajută prea mult proprietarii de astfel de case. Statul are drept de preempţiune la vânzare, nu se poate face credit pe ele, iar proiectul de arhitectură autorizat de Primărie nu este chiar ieftin.
Ce ar putea face statul în astfel de cazuri? Ca părere proprie, ar putea oferi proiectul de arhitectură gratuit sau suporta o cotă din cheltuielile de reabilitare, de exemplu, 10%.
Casele vechi ar trebui renovate, nu demolate
Adrian Păun, Arhitect, www.case-frumoase.ro
Apreciez foarte mult casele vechi care au valoare arhitecturală, indiferent de stilul abordat – neoromânesc, neoclasic, mediteranean, modernist, art-nouveau sau art-deco etc., ele constituind pentru mine o sursă de inspirație în munca pe care o fac.
Consider că prea puține dintre casele nou construite, după 1990, au într-adevăr o valoare arhitecturală. Aș putea explica motivul pentru care s-a întâmplat acest lucru, dar mai important cred că este să privim spre viitor cu speranța că ceva se va îmbunătăți.
Având la dispoziţie proiectul de arhitectură originar, cu siguranță s-ar putea realiza în zilele noastre o vilă de tipul celor interbelice din Parcul Filipescu, de exemplu, poate chiar mai bine, însă numai dacă suntem dispuși să plătim prețul corect pentru o asemenea lucrare.
Mai trebuie precizat că modul de locuire și stilul de viață s-au schimbat într-o oarecare măsură și, de aceea, cred că ar trebui aduse câteva modificari la compartimentarea interioară faţă de proiectul inițial.
În cazul în care lucrarea nu se va ridica la nivelul calitativ al caselor vechi, motivul ar putea fi lipsa abilităţii constructorului precum şi inexistenţa unor materiale de construcţie şi finisaje similare.
Personal am realizat proiecte pentru câteva case în stil neoromânesc, proprietarii au fost încântaţi de lucrarea finală, iar cererea este în creştere pentru astfel de locuințe.
Casele vechi ar trebui renovate și puse în valoare. În niciun caz nu recomand demolarea. Dacă nu au banii necesari pentru a le întreține, proprietarii ar trebui să le vândă cuiva care le apreciază și are posibiliatea să le renoveze. Ele sunt imaginea noastră publică şi dau frumusețe orașului în care trăim!
Soluțiile tehnice există, nu trebuie să le reinventăm. În ceea ce priveşte soluțiile finaciare pentru cei care nu au fondurile necesare, acestea sunt reglementate prin lege, însă, din pacate, după cunoştinţele mele, nu se aplică.
În ceea ce priveşte implicarea statului, acesta este format din oameni, iar oamenii de sus nu prea privesc în jos. Ar trebui acţionat de jos în sus. Momentan, cel mai important este să-i facem pe oameni conștienți de valorea acestor case și să le iubescă, apoi urmează pasul doi, să facem ceva pentru ele.
Cred că trebuie încurajați oamenii cu bani să dețină astfel de case și să le pună în valoare, nu să-și construiască câte o casă pe pământ cât un bloc, cu arhitectură de bloc, căreia să-i spună „casa mea“.
Valoarea nu stă în dimensiunea casei, cum s-a crezut multă vreme, ci în primul rând în calitatea ei. Aici trebuie noi să lucrăm pentru început, la schimbarea perspectivei masei largi de oameni.
Proprietarii de case vechi ar trebui să consulte mai mulți specialiști înainte de a lua o decizie
Arh.Loredana Brumă, Asociaţia Rhabillage, Coordonator proiect "Case care plâng"
În ceea ce priveşte casele, şi în general construcţiile, din ţara noastră, finele secolului XIX este marcat în special de influențe provenind din vest, îmbinate cu elemente orientale anterioare acestei perioade. Valoarea arhitecturală a clădirilor construite în această perioadă constă tocmai în modul armonios și original în care aceste influențe au fost asimilate și reinterpretate pe plan local, un eclectism special și, în acelaşi timp, extrem de bogat prin diversitate.
Secolul XX vine cu două direcții distincte care se fac preponderent remarcate: stilul neoromânesc – un curent academic având la bază studiul construcțiilor populare, o căutare a originilor culturii autohtone – și modernismul – generat de o mișcare internațională, la care răspunsul local se face remarcat prin calitatea execuției și o rigoare estetică deosebită.
Ca sfat pentru proprietarii de case vechi, ar fi bine ca aceştia să consulte mai mulți specialiști înainte de a lua o decizie. Nu costă absolut nimic să întrebe. Să întrebe antreprenori, arhitecți, ingineri, agenți imobiliari. Fiecare va veni cu o expertiză pe domeniul său de activitate și va ajuta proprietarul să intervină în cunoștință de cauză. În România, se manifestă această frică aproape patologică de a întreba. Ca proprietar, am interesul să iau cea mai bună decizie pentru casa mea. Și nu mă costă nimic să întreb. Pe de altă parte, este foarte probabil să mă coste mai târziu pentru că nu am întrebat.
