Vizitaţi Londra zilele astea şi veţi observa ceva ciudat: cu cât economia britanică intră mai tare în picaj, cu atât mai fervent insistă echipa prim-ministrului David Cameron şi economiştii conservatorilor că tăierile draconice de cheltuieli sunt benefice pentru creşterea economică.
Unii observatori văd în asta un act de credinţă (probabil în virtuţile pieţei complet libere). Alţii, cum e economistul Paul Krug-man, văd un act de rea-credinţă: conservatorii vor doar o implicare guvernamentală cât mai redusă, indiferent de consecinţele pentru creşterea economică.
Întrebarea este dacă există şi un argument nelegat de credinţă care să justifice tăierea de cheltuieli în vederea stimulării unei economii. Răspunsul e că da, există. De fapt, există chiar două. Cercetarea academică a demonstrat că în trecut ambele argumente au funcţionat – de pildă, în Irlanda şi Danemarca în anii 1980. Din nefericire însă pentru conservatori, nici unul dintre scenariile care justifică tăieri stimulative nu e aplicabil actualei situaţii dificile din Marea Britanie.
Unul dintre argumente insistă pe legăturile dintre politica fiscală şi cea monetară. Într-o ţară cu mari deficite fiscale, banca centrală ar putea fi nevoită să menţină dobânzile la un nivel ridicat ca să controleze inflaţia. În acest scenariu, tăierile bugetare creează un respiro care permite reducerea dobânzilor. Dacă ţara are un regim în care cursul de schimb fluctuează, şi moneda sa se va deprecia.
Ambele schimbări sunt benefice pentru cerere şi creştere economică. Dacă impactul lor combinat depăşeşte efectul iniţial de contragere indus de tăierile de cheltuieli, economia ar putea să‑şi revină după o rundă de strângere a curelei fiscale.
Dar nu e nevoie de cine ştie ce efort ca să-ţi dai seama că povestea din Marea Britanie e una diferită. Bank of England ţine dobânda de politică monetară la aproape zero de peste doi ani şi jumătate. Indiferent de poziţia guvernului în materie de politici fiscale, această dobândă nu are cum să coboare SUB zero.
Al doilea scenariu care justifică o contracţie fiscală pentru a induce creşterea e ceva mai subtil. Într-o economie în care datoria publică e în creştere rapidă, cu cât mai mult se amână ajustarea fiscală, cu atât mai scumpă şi mai de anvergură va trebui să fie această operaţiune. Gospodăriile şi companiile înţeleg acest lucru şi se opresc din consum sau investiţie, anticipând dureroasele tăieri de cheltuieli şi creşteri de impozite. Aşa că, sună argumentul, un guvern conservator curajos care taie cheltuielile acum iartă cetăţenii de suferinţele din viitor. Apoi, simţindu-se mai bogat şi vibrând de optimism, sectorul privat începe să arunce cu bani în stânga şi în dreapta, iar economia are parte de un boom.
Altfel spus: fără reducerile de cheltuieli, Marea Britanie ar fi ajuns ca Spania – sau poate chiar ca Portugalia sau Grecia. Cu tăierile bugetare aplicate şi încrederea pieţelor asigurată, Marea Britanie nu mai riscă să semene cu o ţară mediteraneană nedisciplinată. Astfel, britanicii vor reîncepe în curând să cheltuiască iar creşterea economică se va instala. Până aici totul e perfect – doar că nici povestea asta nu se potriveşte cu Marea Britanie. Nu există nici un semn al vreunei crize evitate la mustaţă. Randamentul la zece ani al bondurilor guvernamentale britanice era la recorduri minime înainte ca David Cameron să-şi preia postul. Dacă o fi fost iminentă vreo criză, pieţele nu şi-au dat seama. Iar dacă reducerile de cheltuieli bugetare operate de coaliţia de guvernare ar fi îmbunătăţit aşteptările privind viitorul, acest spor de încredere s-ar fi reflectat în preţurile acţiunilor la bursă – dar nici pentru asta nu există vreo dovadă.
Pe scurt, cererea privată din Marea Britanie e constant la cote joase, nici urmă de vreo creştere. Adăugaţi prăbuşirea cererii în sectorul public, indusă de tăierile profunde, şi aveţi în faţă toate ingredientele pentru o stagnare prelungită. Şi exact asta – dacă nu mai rău – arată rapoartele economice recente că se întâmplă în Marea Britanie.
Cu cât mai mult se prelungeşte situaţia, cu atât mai serioasă va deveni problema. Cei care sunt în şomaj pe termen lung vor ieşi de pe piaţa muncii. Firmele care investesc puţin vor deveni necompetitive. În limbajul economiştilor, cererea slabă determină oferta slabă, ceea ce face o revenire neinflaţionistă şi mai dificil de realizat.
Ce e de făcut în Marea Britanie? Pentru că zona euro intră dintr‑o criză într-alta, salvarea nu va veni din afară. Singura opţiune rămasă pe plan intern e o politică monetară neconvenţională. Bank of England a injectat recent un supliment 75 miliarde lire în economie prin aşa-numita uşurare cantitativă. Ăştia sunt bani adevăraţi, nu acte de credinţă.
Andrés Velasco, fost ministru de finanţe în Chile, e profesor invitat la Universitatea Columbia.
Copyright: Project Syndicate, 2011.www.project-syndicate.org <http://www.project-syndicate.org>
