Mergem toti trei, in formatie, egal, ordonat, eu sunt acum la mijloc, incadrat de cei doi ghizi si este foarte tare. Nu stiu de ce, dar imi place foarte mult senzatia asta de particica dintr-un sir, de pozitie intr-o formatie in care toti isi fac treaba cu grija si mergem in gasca. Iar mi-a aparut pe fata zambetul ala tamp de la inceputul turului, dar acum nu se prea vede de barba.
Sunt tot in Bucovina, ma las ghidonat de Pomo pe drumurile patriei, lumina devine mai calda, ne miscam foarte disciplinat, Pomo care conduce sirul merge regulamentar, depasim pe rand si refacem formatia, ascult „Bohemian Rhapsody” si ma gandesc ca, daca as vinde clipe din viata mea, astea ar fi foarte scumpe.
Vizitam restul bisericilor pictate si sunt atent la un detaliu despre care am fost prevenit inainte sa plec de acasa si anume semnaturile de pe pereti si de pe picturi. Gasesc semnaturi vechi si chiar fotografiez cateva din 1845. Este reconfortant de stiut ca eram cel putin la fel de prosti si atunci ca si acum. Macar nu ne-am tampit intre timp.
Din Bucovina plec spre sud, trec prin Harghita, ajung si la Baile Tusnad, intru putin in Groapa Puturoasa de la Balvanyos, ma las ghidat de Gelu (un alt ghid cu suflet mare) prin zona Salinei Targu Ocna, iar apoi tintesc Focurile Vii si Vulcanii Noroiosi din zina Vrancei.
Focurile Vii le gasesc foarte greu, drumurile sunt cam proaste si nu este niciun semn care sa imi indice directia buna. Ma bazez doar pe indicatiile localnicilor. Totusi, privelistea este foarte frumoasa. Pe aici muntele a fost erodat de apa intr-un mod foarte spectaculos si imi aduce aminte de Rapa Rosie sau de Groapa Ruginoasa. In localitatea Malul Rosu valea devine chiar ca un canion larg si se vad straturile rosiatice, stancoase, taiate in versanti. Intr-un tarziu, ajungem in Terca, dupa ce am mers pe asfalt, nisip, pietris, grohotis, namol si balti. Mi-a placut foarte tare. Drumul nu este atat de rau, si ar putea fi facut cu orice masina cu o oarece garda la sol, dar cu siguranta nu este confortabil. Ma incapatanez sa tot intreb unde sunt focurile vii si raspunsurile devin din ce in ce mai evazive pana cand un mos imi pune capac: „Buna ziua, unde sunt focurile vii?”, „Acolo” si arata trei dealuri cu o miscare circulara. „Da, bine, dar unde, cum ajung la ele?”, „Pai mergi inainte pe drum si la un moment dat o sa faci dreapta peste pod si o sa dai de o faneata si apoi vezi poteca si mergi pe ea si ajungi. Gasesti tu!” Ma enervez, dar insist sa merg mai departe. Trec un pod din tevi mari de beton si il opresc pe Tweety intr-o margine de ulita, il incui si il las acolo, iar eu plec pe jos in cautarea fenomenului unic in aceasta zona din Europa. Peste tot sunt numai „fanete” sau capite, cum le stim noi, iar poteci sunt zeci. La fiecare cativa metri se mai face cate o poteca. Toate dealurile astea sunt numai poteci.
Am transpirat ca naiba, ca tontul am plecat cu haina de motor pe mine crezand ca este aproape si, cand, intr-un final, ma gandeam sa ma intorc, aud un om ce cobora pe o poteca vecina. Il strig, ma grabesc sa il ajung din urma si ii cer un set nou de explicatii care, din pacate sunt la fel de varza ca cele primite pana acum. Ma enervez, si ii spun ca ii dau 5 lei daca ma ghideaza direct pana la focuri. Se pare ca bine am facut ca l-am luat cu mine, pentru ca poteca se mai ramifica de cateva ori si nu as fi gasit de unul singur. Focurile sunt intr-adevar foarte interesante. La inceput, ai impresia ca cineva a facut o gluma, a aruncat benzina pe jos si i-a dat foc, dar, destul de repede, devine evident ca flacarile alea ard continuu. Locul este aproape de varful dealului si arata ca o mica poienita arida, in flacari. Poate un loc de genul asta este cel unde omul cavernelor a descoperit pentru prima oara focul pe care avea mai apoi sa invete sa il stapaneasca. Dupa ce fac pozele de rigoare ma intorc la Tweety transpirat, cu haina uda si bine imbibata. Deja este tarziu, asa ca ma indrept spre Vulcanii Noroiosi unde o sa stau cu cortul.
Astea macar sunt bine semnalizate si le gasim usor, dar ceea ce nu stie multa lume este ca sunt doua zone diferite cu vulcani bolborositori. Una este cea consacrata, ce are vreo trei conuri din care se scurge noroi, iar cealalta este dupa o ramificatie la dreapta a drumului, foarte aproape, pe un deal vecin si are cam zece guri mult mai spectaculoase. Practic, sunt mai multe guri cu namol ce bolbororseste si din cateva se revarsa rauri lungi de noroi negru. Este foarte interesant, parca ar fi lava, dar pe negativ. In cratere este noroi mai vascos sau mai lichid, in functie de fiecare loc si arata de parca fierbe, desi este rece. Te face sa te gandesti la cum arata canalele prin munte si de unde vine noroiul asta.
Zilele urmatoare ma indrept catre ultimul segment al excursiei mele si tintesc Dobrogea.
Il las pe Tweety sa se odihneasca in Murghiol cateva zile, cat eu voi vizita principalele obiective din Delta, nu inainte de a-l mai chinui putin pe drumurile forestiere ce brazdeaza muntii Macinului.
Aici ma intalnesc cu o alta gasca de ghizi (Ioana, Diana si Ninu) ce ma vor insoti nitel, mergem cu barca la Padurea Letea, apoi la plaja de la Sf. Gheorghe si navigam canalele inguste incercand sa fotografiez diverse zburatoare sperioase. Padurea Letea nu ma impresioneaza in mod deosebit, nici plaja de la Sfantul Gheorghe, dar, in schimb ajung sa inteleg de ce este toata lumea fascinata de zona asta. Aflu si eu cum arata o egreta, un pelican, o rata sau un cormoran. Pasaroii astia au fete ciudate rau, dar sunt foarte frumosi cand zboara. Zona este foarte greu de inteles daca nu o vizitezi. Eu, cel putin, nu am inteles-o pana acum. Oricat m-as stradui, nu pot captura in imagini atmosfera si linistea stufului care fosneste, a baltii calme si a pasarilor ce zboara de colo colo in cautarea pestelui. Imi propun sa vin la un moment dat sa stau mai multe zile, poate chiar asa, cu cortul intr-un colt de canal, sa invat sa pescuiesc si sa ajung sa ma plictisesc. Trecem pe langa multe tabere de corturi, pe marginea baltii, locuri unde oamenii platesc barcagii sa fie adusi si stau cateva zile pescuind si uitandu-se la apa si la peisajul linistit si plat. Acum inteleg de ce toata lumea este innebunita dupa zona asta, dar pe mine nu prea ma atrage statul asta degeaba. Ma acresc repede. Ninu imi spune ca nu am inteles nimic. Zice ca dupa ce te uiti la balta o zi intreaga este normal ca iti vine sa iti bei mintile si abia asta este ideea. O fi… Cred ca de plictisit o sa ma plictisesc repede, dar macar sa ajung, cum spune Ninu, sa imi beau mintile alaturi de un peste prins de mine, pus la frigare.
Parasind Delta, ma opresc sa fiu dezamagit de dezvoltarea infloritoare de la Gura Portitei, apoi vizitez plajele mai putin cunoscute de la Corbu si de la Vadu, iar in ultimele zile fac un detur trecand prin Cheile Dobrogei, bifand si Manastirea Dervent, Pestera Sfantului Andrei si Tropaeum Traiani.
Acum tintesc Vama Veche, unde am de gand sa imi aranjez sa fac scufundari. Pana acolo, merg pe drumul vechi, cel mai sudic posibil si este superb. Soarele apune incet, lumina este foarte calda si placuta, iar drumul este superb, cu tot cu gropile ocazionale. Cand trec prin Dobromir, un sat plin de tigani, vad pe un deal o ruina foarte frumoasa, a unei bazilici vechi si vreau sa merg mai aproape. Il urc pe Tweety pana langa ea, trec de mai multe BMW-uri lasate la umbra cocioabelor din chirpici si il parchez exact langa zidurile fostei biserici. Pana sa se prinda localnicii, fac cateva poze, intru putin in biserica frumoasa, din caramida rosie, unde gasesc un maldar de gunoi si plec mai departe. Mai opresc de cateva ori si imi place zona foarte mult. Sunt sate decrepite, sarace si prafuite, cu multe case lasate in paragina, uneori mai apare cate un minaret ciudat si deduc ca pe aici sunt comunitati de musulmani, iar drumul nu este rau deloc.
In Vama il cunosc pe Nicu de la Marine Explorers si imi place tare mult de el. Seara stam la o bere si ma simt tare bine. Aici sunt in elementul meu. In jur este echipament de scufundare, curg povestile si merge berea. Luam si niste mancare de la restaurantul de langa si aflu tot felul de chestii interesante. Nicu este scafandru profesionist si are o educatie militara serioasa. Se vede in fizicul lui, in modul in care se misca si cum se organizeaza. Pana de curand, era partener cu cei de alaturi de el, dar acum s-au certat, s-au despartit si au ajuns in situatia absurda in care sunt doua centre SCUBA unul langa altul, iar singurul mod in care isi impart clientii este in functie de primul care apuca sa intre in vorba cu ei. Totusi, la Nicu este plin, iar la concurenta este aproape gol. Imi place de el. Este direct, profesionist, dintr-o bucata, nu negociaza cu nimeni, din principiu si iti spune verde’n fata ce crede. Stabilim ca maine sa ma duc sa ma scufund la epava si il las sa se culce.
Nu ma asteptam la mare lucru de la scufundarea asta. Obisnuit cu apele cristaline din tarile consacrate pentru acest sport nu speram sa vad mare lucru aici, dar sunt placut surprins. Uneori am avut vizibilitate mai proasta in Bali. Acum se vede la cinci metri, pe fund sunt scoici mari si negre, melci cat pumnul, anemone, crabi, nesperat de multi pesti si noi inotam la umbra epavei ruginite.
A doua zi, realizez ca sunt aproape gata. Aproape am terminat. Ma indrept spre Constanta unde o voi cunoaste pe Ella, ultimul meu ghid din aceasta calatorie fantastica si aproape ca mi-e frica sa constientizez ca sunt pe cale sa ajung la final. Sunt trist. Pe marginea drumului sunt campuri largi, intinse, de floarea soarelui si toate florile sunt si ele triste. Nu mai au chef sa se uite dupa soare. Nu stiu de ce sunt trist, dar asta simt. Nu mi-e dor de casa. Acum as mai sta pe drum. Ma simt foarte bine in rutina mea, calare pe Tweety, avand toata casa in spate, singur. Mi-e bine. Am un echilibru, am ritm, sunt liber si sunt singurul care decide pentru mine. Eu ce o sa fac acum? Cum pot sa ma intorc de la viata din ultimele doua luni la camasa si liniute pe ecran? Cum sa imi dau jos barba asta care imi povesteste despre tot ce am vazut si, mai mult, despre cat de bine mi-a fost pe drum. Ce ar fi daca as trage acum de acceleratie si as pleca in lume? As disparea.
