Iată că Regele nu a dat a doua lovitură de stat săptămâna trecută, cum se temeau unii isterici, şi că evenimentul a făcut doar titluri simpatice în mai toată presa străină. Era mare nevoie, având în vedere că următorul eveniment îl constituie alegerile. Te întrebi cine să vrea să guverneze România, împovărată de o datorie externă pe zi ce trece mai mare, cu cea mai întreprinzătoare parte a populaţiei active plecată sau căutând să plece, cu serviciile sociale esenţiale subfinanţate şi demoralizate de schimbări neîncetate. Remarcabil, răspunsul la această întrebare este că multă lume! Şi, dacă stăm să căutăm o explicaţie raţională pentru care o treabă atât de dificilă şi plătită cu nimica toată e de un interes aşa de mare, răspunsul îl avem în felul în care a fost recrutat actualul ministru al Sănătăţii de către UDMR (şi numit de către PDL).
Un domn cu interese în domeniul medicamentelor (alea din pricina cărora se scurge bugetul asigurărilor), că în rest nu e nimeni nebun să patroneze subfinanţarea şi haosul. Tot aşa, ministrul Educaţiei nu poate fi decât unul care are interes să devină profesor cât e ministru (înţeleg că s-a şi întâmplat), ministrul Industriei – unul care s-a plictisit de agricultură şi vrea să se extindă, şeful comisiei de cultură – unul care vrea emisiune la TVR etc. Mecanismul de parţial autoselecţie, parţial plată din profit o dată ce capeţi funcţia e primitiv, dar merge şi explică în ce fel pre-determinăm felul în care funcţionează la noi partidele politice şi, finalmente, statul. La ce să te aştepţi după aceea? La politici oneste şi în interes public? Nu trebuie să fii antropolog ca să îţi dai seama în ce mecanism vicios am intrat.
Întrebarea este dacă alegerile din 2012 au potenţialul de a schimba această stare de fapt. Hai să începem cu varianta cea mai simplă, aceea că puterea actuală reuşeşte să se menţină. Dumnezeu ştie că mulţi prieteni de-ai mei asta îşi doresc, ba, mai mult, au ajuns să depindă, ei şi apropiaţii lor, de varianta asta pentru supravieţuirea lor. PDL are un atu esenţial, acela că preşedintele îl desemnează pe primul ministru. Cu o opoziţie care se decimează intern în loc să se concentreze, cu manipulări de sistem electoral, cu trecerea de la judeţe la regiuni, voturi din străinătate şi tot tacâmul, şi cu o clientelă considerabilă numeric, PDL poate forma încă nucleul unei viitoare guvernări. Dar are nevoie de succesul unei scheme de colectat voturi, fie o mişcare populară care să culeagă toate grupurile în derivă, ţărănişti rătăciţi, tineret fundamentalist ortodox, stânga uneperistă etc., şi, în al doilea rând, grupuri populiste gen Dan Diaconescu, Becali etc. Succesul nu e deloc sigur, existând riscul ca oricine se asociază clar cu puterea actuală înainte de alegeri să se ducă la fund, aşa cum s-a întâmplat cu marea coaliţie creată de PNŢCD în anul 2000.
Dacă însă le iese şi se asociază după, ce se va întâmpla? Mai toţi cei de azi îşi vor păstra poziţiile, dar cu asigurarea unui nou mandat traseismul nu se va mai limita la cei treizeci ai UNPR şi la câţiva primari, ci va deveni masiv. Mai toată lumea va trece la câştigători; deja azi se distribuie fonduri preferenţial pe faţă. Acesta e Partidul Majorităţii Prezidenţiale, şi nu e atrăgător deloc (vezi modelul la Putin), chiar dacă în scenariu figurează şi câţiva procurori care din când în când arestează pe careva. Pedepsele pentru corupţie se dau mai ales cu suspendare sau mici şi nu există potenţialul ca politica represivă în sine să schimbe fundamental ceva dacă votantul pierde practic posibilitatea de a-i înlătura pe cei care spoliază, pentru că majoritatea nu se mai stabileşte la vot, ci în altă parte. Cu alte cuvinte, cu scuze pentru exprimarea didactică, controlul pe orizontală (horizontal accountability) nu funcţionează decât ca adjuvant la controlul de bază, cel pe verticală, alegerile. Un mecanism de supt partidele de oameni pentru a manufacturiza majorităţi prezidenţiale după alegeri distruge temelia însăşi a democraţiei.
Al doilea scenariu este cel în care opoziţia reuşeşte să ia peste 50 la sută şi şeful statului oferă guvernul unui lider de-al ei. Constituţional, mi se pare opţiunea cea mai plauzibilă, dar nu e, pentru că Băsescu ne-a anunţat deja că nu-l interesează să îl vadă pe dl Ponta prim-ministru. Felul în care se comportă PSD zilele acestea e într-adevăr foarte problematic. Dacă mai era vreo îndoială pentru cineva, să nu mai fie, dl Iliescu ne anunţă clar şi explicit că partidul nu poate fi reformat cât trăieşte el. Dl Geoană nu plăteşte în PSD pentru defectele lui, ci pentru că a încercat să reformeze partidul: e elocvent că Iliescu îi reproşează că a abandonat electoratul peremist în anul 2004 şi că vrea să placă mai mult în Vest decât la noi. Dl Ponta nu e găsit acceptabil decât câtă vreme se conformează, iar pasiunea cam târzie a dlui Iliescu pentru dnul Năstase nu e convingătoare. Năstase i se pare pe moment mai bun decât ceilalţi doar pentru că e mai vulnerabil, cu toate dosarele lui. E remarcabil cum dl Iliescu nu joacă şi nu a jucat niciodată altceva decât jocuri pure de putere şi control, în care se ocupă activ ca nimeni să nu capete autoritate reală în afară de el şi îi ţine pe toţi în rând. Vechea şi buna şcoală a PCR! Din păcate, ocupat să controleze puterea în interiorul partidului, dl Iliescu a lăsat libertatea absolută în afara lui.
Cu un partid esenţial nereformat, fără mare dialog pe teme de guvernare între partenerii principali de coaliţie – anunţarea unui guvern din umbră, ai cărui membri să apară zilnic prin talk-show-uri să explice ce ar face ei în locul guvernului actual, pare cea mai bună formă de a convinge lumea, dar nu se poate face, că imediat cei care nu ar fi în guvern s-ar răzvrăti pe faţă -, USL nu reuşeşte să dea încă senzaţia copleşitoare că sunt o alternativă şi clară, şi de neevitat. Nici măcar în privinţa principalei acuzaţii care li se aduce, că în alianţă cu UDMR vor închide ANI şi vor secretiza declaraţiile de avere, nu au curajul să spună clar şi public ce vor face. Ponta şi Antonescu au făcut nişte paşi înainte, de exemplu, când au anunţat că vor implementa şi ei recomandările din MCV, prima oară când nu spun pe faţă că vor lupta contra, dar nu ajunge atâta. După părerea mea, şi am mai spus-o, a doua zi după ce suntem primiţi în Schengen va începe atacul pe instituţiile anticorupţie indiferent cine e la putere, dar, dacă atacul e condus de sus în jos, e şi mai penibil.
Al treilea scenariu este cel al unui rezultat controversat, în care USL nu are o majoritate clară. Ştim dinainte cum va fi interpretată Constituţia, nu în spiritul rezultatului alegerilor, ci al voinţei prezidenţiale. Cu alte cuvinte, USL câştigă alegerile, dar Băsescu nu numeşte un premier de la ei, ci pe altcineva. Două procese paralele pornesc atunci. Unul, al prim-ministrului desemnat, care va încerca să câştige sprijin adunând om cu om, cum s-a făcut şi acum, celălalt, al majorităţii ieşite din alegeri care va cere suspendarea lui Băsescu. Cu alte cuvinte, valuri de instabilitate şi lovitură directă dată credibilităţii noastre externe, de care depinde solvabilitatea noastră pe pieţe, deci e o chestiune practică de rangul întâi, nu doar reputaţională.
Am neglijat alte scenarii? Nu cred. Nu cred în plauzibilitatea unui guvern tehnocratic, presupunând că Băsescu va deveni adeptul acestei variante dispreţuite până acum doar când va câştiga opoziţia (să îl cheme pe Tănăsescu, de exemplu, ca să îi facă în ciudă lui Ponta) e, de fapt, scenariul 3 şi l-am mai trăit odată, la Johannis, instabilitate şi haos. Nici nu văd cum poate un tehnocrat fără un partid în spate să reziste mecanismului descris în paragraful 1 al acestui articol. Varianta cu PNL care s-ar asocia după alegeri cu PDL e, de fapt, scenariul 1 şi aşa mai departe.
Majoritate prezidenţială, complicitate între partide deasupra legii sau instabilitate constituţională – iată trei scenarii penibile. Şi cum potenţialul codului etic împrumutat de la societatea civilă de a schimba partidul aflat la guvernare e zero (nu îi oprim să strângă bani pentru partid azi, ci renunţăm la ei peste trei-patru ani, când vor fi condamnaţi definitiv – dacă – şi vor strica imaginea partidului) şi îl vom vedea folosit doar în campanie (eu am cod etic, tu n-ai cod etic, corupţi avem cu toţii), care e reforma care poate îmbunătăţi puţin perspectivele astea negative? Propun să începem cu mult amânata pensionare a dlui Iliescu. Cine oferă o croazieră în jurul lumii, din aia cu escale lungi?
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin