Parcela delimitată de Bulevardul Aviatorilor, Piaţa Victoriei, Calea Dorobanţilor şi Parcul Herăstrău reprezintă unul dintre cele mai frumoase cartiere rezidenţiale din ţară şi nu numai. A fost edificat în perioada interbelică la fel ca şi cartierul Cotroceni, fiind locul preferat de burghezia înstărită după Primul Război Mondial care dorea şi proiecte moderne de case. În 1912, Alexandru I. Filipescu, proprietarul unui mare teren de pe Şoseaua Jianu (astăzi bulevardul Aviatorilor) înainta spre aprobare comisiei tehnice a primăriei un plan de parcelare al terenului semnat de arhitectul belgian O. Van Rysselberghe.
Având numele de Parcul Filipescu sau Bonaparte, actualmente este cunoascut sub denumirea de Capitale deoarece foarte multe străzi poartă nume de capitale ale diferitelor ţări şi, tot aici, se regăsesc peste jumătate din numărul ambasadelor din ţară şi reşedinţele ambasadorilor. De altfel tot aici se găsesc vile somptuoase, între altele Vila Malaxa (actualmente sediul Institutului Cultural Român), Palatul Auschnitt (actualmente Palatul Becali), clădiri publice (sediul Ministerului Afacerilor Externe), administrative (strada Roma), Institutul Italian precum şi Muzeul Zambaccian într-o casă deasemenea extrem de interesantă care a fost reşedinţa colecţionarului.
Caracteristic arhitecturii caselor din acest cartier este totalul eclectism care, însă, în mod surprinzător, conduce către un aspect echilibrat, casele în diverse stiluri nepărând nicidecum în disonanţă ba chiar potenţându-se între ele. Toate acestea conferă cartierului un caracter de unicat în întreaga lume, mai ales că mixul de stiluri şi eclectismul este una dintre tendinţele majore care se manifestă în zilele noastre. Aceasta demonstrează şi spiritul liber al românilor cărora nu le este specifică repetitivitatea. Într-o anumită proporţie această caracteristică s-a menţinut şi în zilele noastre în ciuda industrializării construcţiei de case, cele tip fiind realizate mult mai eficient. În noul cartier Pipera se poate distinge deasemenea o tipologie diversă, fiind însă foarte departe de echilibrul şi bunul gust care se degajă din Parcul Filipescu.
Printre diferitele stiluri de case care se întâlnesc aici se pot enumera: neoromânesc, clasic şi neoclasic, vile moderne, chiar şi case tip chalet, cu influenţe de stil Tudor sau italieneşti, art deco dar şi mici blocuri cochete. Revoluţia din arhitectură prin care s-a trecut de la feretrele mari pe verticală la cele panoramice nu aduce nici un prejudiciu estetic la fel ca şi alternanţa dintre abrubtele acoperişuri din ţigle ceramice şi cele drepte, franţuzeşti, din tablă bătută. Piaţetele cochete precun şi copacii, între care cei mai mulţi sunt tei, adaugă un aer romantic şi liniştit. Mulţi dintre cunoscuţii arhitecţi ai timpului au realizat aici proiecte, între ei putându-se aminti: Petre Antonescu, Horia Creangă, Cristofi Cerchez, George Simotta, Tiberiu Niga, Octav Doicescu, Richard Bordenache, Statie Ciortan, Paul Emil Mioclescu, Elie Wiesel, Dimitrie Hârjeu, Roger Balomey, Jean Monda, ing. Emil Prager, etc.
iată şi două exemple tipice:
Vila Nicolae Malaxa, actualmente Institutul Cultural Român. Casă monumentală în stil neoromânesc,ridicată după planurile arhitetului Petre Antonescu. Poate fi considerată un exemplu de tranziţie în evoluţia stilului romănesc din perioada imediată după Primul Război Mondial. Modernitatea şi epurarea exteriorului contrastează cu discursul eclectic al compoziţiilor neoromâneşti din interior.
.Vila Elisabeta Cantacuzino Imobilul din Aleea Alexandru, Vila Elisabeta Cantacuzino, poartă amprenta arhitectului Horia Creangă, unul dintre cele mai importante nume care au marcat modernismul românesc în perioada interbelică. O casă aparent simplă, dar cu detalii de o eleganță și un rafinament aparte, ce impresionează prin rigoarea cu care sunt corelate proporțiile volumetrice atât la scara construcției în ansamblu, cât și la nivelul decorațiilor punctuale.
Casele în stil neoclasic
Statistic, cele mai multe case din acest cartier sunt în stil neoclasic, denumit şi stilul revoluţiei burgheze, caracterizat prin bun gust, echilibru, simplitate, sobrietate şi unitate. Toate acestea imprimă clădirilor, grădinilor şi interioarelor o senzaţie de linişte în ciuda faptului că sunt impozante. Zidurile sunt masive, solide, cu caracter monumental, faţadele echilibrate, proporţionate şi decorate eventual după modele şi canoane antice clasice. Se folosesc foarte mult liniile drepte, muchiile fiind paralele sau perpendiculare cu pământul. Ornamentele sunt simple dar frumos executate, la interior încăperile sunt mari, echilibrate, bine luminate, toate acestea oferind impresia de stabilitate.
Proiecte de transformare îndoielnice în Parcul Filipescu: Frumoasa bucureşteană de nerecunoscut
Oana Marinache, Istoric de artă, Asociaţia Istoria Artei
În ciuda faptului că întregul ansamblu este zonă protejată, în prezent vilele din Parcul Filipescu sunt afectate de cele mai păguboase proiecte de transformare sau chiar schimbare cu totul a destinației originare. Astfel o porțiune din spațiul verde al vilei Filipescu-Brâncoveanu a fost vândut la sfârșitul anului 2015, intenția dezvoltatorului imobiliar fiind de construire a unui imobil de locuințe lângă monumentul istoric.
Un alt exemplu de intervenție care a condus la schimbarea identității monumentului istoric o constituie cazul vilei din str. Rabat nr. 19 (fosta Alee Modrogan nr. 19-21). Fosta vilă Candiano-Popescu a fost construită în perioada 1911-1912 după planurile arhitectului Cristofi Cerchez , reprezentant de seamă al stilului neoromânesc, și a fost cunoscută și sub numele de „frumoasa bucureșteană”, prezentată în revistele ilustrate ale vremii și admirată de protipendadă dar și de specialiștii străini în vizită prin capitală. Chiar și în condițiile înjumătățirii ei în urma bombardamentelor din 1944, edificiul a fost înscris în L.M.I. B-II-m-B-19495 (1911), ceea ce ar fi trebuit să îi asigure un grad de protecție.
Sursele de inspirație ce i-au fost la îndemână lui Cristofi Cerchez au fost casele muscelene în tradiția secolelor al XVIII și al-XIX-lea, casa Hagi Prodan din Ploiești (stucaturile vegetale, poarta gârlici), puținele case bucureștene ce se mai păstrau, cum ar fi casa Melik din strada Spătarului (stâlpii de pe fațada casei, stucaturile deasupra ferestrelor). Efectul de casă veche, tradițională era obținut și prin atenția acordată unor materiale specifice, cum sunt olane învechite.
Vila a fost înjumătățită după bombardamentul din Cel de-al Doilea Război Mondial, păstrându-se planurile de restaurare propuse de arhitectul Paul Emil Miclescu însă este posibil ca ele să nu mai fi fost puse în aplicare din cauza evenimentelor politice.
Din păcate, imobilul poate fi cu greu identificat pornind de la vechile fotografii, intervențiile din ultimii ani, făcute de actualul proprietar, schimbându-i cu totul puținele elemente originare. Se poate observa și un corp cu două etaje, probabil dependințe adăugate după 1946, accesul în imobil fiind schimbat, făcându-se prin corpul din stânga ce odinioară era capelă. Este evident că imobilului i s-a adăugat un etaj-mansardă, apărând un nou rând de ferestre pătrate sub cornișă. Fațada a suferit şi ea modificări, în prezent mai fiind vizibili 3 stâlpi, iar deschiderile mari de odinioară ale ferestrelor de la etaj au fost și ele înlocuite. Zidul de incintă și poarta au pierdut cu totul elementele originare ce se mai păstrau până prin 2011. Utilizarea unor materiale de construcție noi și decorațiuni lipsite de gust și atenție pentru stilul neoromânesc au alterat aspectul monumentului istoric, conferindu-i, mai degrabă, înfățișarea unei lucrări de arhitectură contemporană, ce imită, pe alocuri, arhitectura neoromânească.
Lipsesc resursele economice, motivaţia politică şi cultura estetică
Arh. Loredana Brumă, Asociaţia Rhabillage, coordonator proiect “Case care plâng”
“Fiecare casă în parte spune o poveste a timpului său, poartă cicatrici ale parcursului său istoric și încearcă să își păstreze un loc în lumea de azi pentru a-și asigura un viitor în comunitățile de mâine”
Este importantă păstrarea 'caselor vechi' în măsura în care încă rezonăm cu prezența lor, în măsura în care încă le privim și le resimțim ca mărturii ale unui trecut al nostru. E o chestiune ce ține de educație, de cultură și de o anumită responsabilitate socială.
Dacă ar exista o voință de investiție în sensul realizării în timpurile noastre a unor case de tipul celor din Parcul Filipsecu, de exemplu, cu siguranță acest demers ar fi posibil. Tehnologic, societatea a evoluat în ultimii ani. Nu cred însă că neapărat lipsa materialelor e problema și nici cea a meșterilor. Nu mai realizăm astfel de construcții pentru că nu mai avem resursele economice de care dispuneau antreprenorii din perioada interbelică, nu mai avem aceeași motivație politică și nici aceeași cultură estetică.
Dar oare, ar fi de dorit să realizăm pastișe, aceste copii ale unui timp nelalocul lui, în loc să căutăm să învățăm din această moștenire și să încercăm să găsim un capitol următor adecvat?
Ce trebuie făcut cu casele vechi care prezintă valoare? Cred că fiecare casă are povestea sa iar deciziile privind viitorul fiecărui caz în parte ar fi bine să fie decise punctual. Sunt mulți factori care intervin într-un astfel de proces decizional. Cu siguranță, pentru fiecare dintre situații sunt necesare multă răbdare și deschidere. La ce vrem să folosim aceste construcții, de câte fonduri dispunem, care sunt restricțiile legislative, care sunt oportunitățile economice, cât de sustenabilă vrem să fie strategia noastră? Sunt doar o infimă parte dintre întrebările premergătoare unei decizii de intervenție asupra unui imobil de patrimoniu, fie el monument sau o simplă casă veche de locuit.
NOU: Proprietarii care nu îşi îngrijesc locuinţele vor plăti impozite majorate de 500%
Considerăm că această hotărâre adoptată recent de consiliile locale constituie un punct deosebit de important al dezbaterii noastre pentru că va afecta în primul rând şi în mare proporţie chiar proprietarii caselor vechi pe care le avem în vizor. De aceea vom solicita tuturor celor care participă la această dezbatere, în marea majoritate arhitecţi, punctul lor de vedere referitor la recenta hotărâre.
Ca un prim comentariu, considerăm că măsura este discriminatorie faţă de proprietarii caselor vechi. Până în prezent, numai în Bucureşti zeci de mii de proprietari de apartamente din blocuri au beneficiat pe banii statului nu numai de refacerea faţadelor (cel mai vizibil şi important element legat de îngrijirea imobilelor) ci şi de termoizolarea lor, în timp ce proprietarii de case sau de apartamente din imobile construite înainte de instaurarea regimului comunist nu au avut parte de acelaşi tratament. Aşa cum am arătat în primele episoade ale dezbaterii, tocmai aceştia aveau cele mai mari nevoi de ajutor iar în plus statul ar fi normal să aibă un interes special pentru aceste imobile, tot din aceleaşi motive expuse şi ar trebui să se comporte ca un partener.
