În ultimii 27 de ani, statul român a făcut nenumărate afaceri păguboase. „România liberă“ vă prezintă un top al celor mai scandaloase dintre acestea.
1 Căpușarea Sidex Galaţi
Ca şi în cazul OMV, concernul Mittal Steel nu poate fi acuzat de vreo ţeapă. Statul român însuşi şi-a dat ţeapă înainte de privatizarea Combinatului Siderurgic din Galaţi. O puzderie de firme de apartament au căpuşat contractele combinatului, aducând pagube incalculabile.
Au fost distruse prin concurenţă neloială societatea de transport a combinatului, Atlas SA, şi cea de service, ICMRSG SA. Nimeni nu a speculat valoarea sinergică a întregului, a mall-ului industrial din jurul combinatului, din care făceau parte, în diferite moduri, toată platforma industrială a oraşului şi un număr impresionant de firme din ţară.
Investitorul indian a preluat cu foarte puţini bani o companie cu pierderi enorme, pe care le-a redus drastic. 77 de milioane de dolari ar fi trebuit să ia în anul 2001 statul român pentru cel mai mare combinat siderurgic făcut vreodată în România. Suma reprezenta 10% din fierul vechi din Sidex.
În 2014, Furnalul 5 era singurul rămas în picioare din cele şase construite la Galaţi. Restul? Tăiate, fier -vechi, ori nefuncţionale. „Din 2009, fabrica noastră pierde bani“, a declarat Digi24 Bruno Ribo, director general Arcelor Mittal Galaţi.
2 ARO nu a avut șansa Dacia
Un alt caz emblematic a fost distrugerea ARO Câmpulung. După 1990, au început problemele. Maşinile ARO erau căutate pentru că erau ieftine, dar nu aveau tehnologie înaltă. ARO trebuia să facă pasul de la „Made in Romania“ la „Made by Romania“. Pasul spre „făcut de România“ presupunea investiţii, cercetare-dezvoltare, know-how.
Fără acestea, a început criza de vânzări, pe măsură ce maşina de teren devenea tot mai puţin competitivă. Fondul Proprietăţii de Stat a căutat atunci să o privatizeze. Singurii muşterii ce s-au prezentat au fost doi escroci americani, John Perez şi John Trottman.
După ce au obţinut un acord de principiu al FPS, au început să ia bani de la dealerii americani pentru aducerea ARO în SUA, apoi s-au dizolvat.
3 Petrom, devalizat înainte de privatizare
În 1997, SNP Petrom a fost comasată cu Compania Română de Petrol – constituită prin comasarea Rafirom, PECO şi Petrotrans – şi cu două rafinării. Rezultatul – o companie mult mai slabă. Prima tentativă de privatizare a Petrom a fost cu Tofan, Stolojan şi Voiculescu. Niciodată nu s-a pus problema ca SNP Petrom să devină rentabilă.
Cu efecte penale e ţeapa Petromservice. Divizia Mecano-Energetică din Petrom fusese restructurată, sub denumirea Petroserv. În 2002, sindicatul -lui Liviu Luca – FSLI Petrom – a primit-o, cu 15.000 de angajaţi SNP Petrom şi contractele pe operaţiuni speciale.
Luca ajunsese, cu Petromservice, unul dintre cei mai mari distribuitori de produse petroliere din România. Cu luni de zile înainte de privatizarea SNP Petrom, presa ştia deja că firma va fi privatizată cu OMV. Când a cumpărat Petrom, OMV avea cifra de afaceri de trei ori mai mică decât Petrom.
Nu avea rezerve, în schimb era mult mai profitabilă. Avantajul principal al Petrom erau resursele. Dar Petrom cheltuise sume uriaşe de bani, la cost istoric, doar pentru explorare, descoperind un milion de tone de petrol. OMV a început prin a vinde toate activele neperformante.
Aşa a făcut profitul extraordinar din primul an de după privatizare. Austriecii aveau o companie mai mică, dar mai competitivă.
4 Datoriile Petromidia
Petromidia s-a privatizat în anul 2000. Dinu Patriciu se angaja să plătească întâi datorii de 53 de milioane de dolari, apoi de încă 240 de milioane de dolari şi, în fine, să investească alte 220 de milioane de dolari. Statul refuzase preluarea companiei de către turcii de la Akmaya pentru 700 de milioane de dolari.
Poveste tipică tuturor companiilor româneşti: la momentul privatizării, Petromidia era puternic decapitalizată. În 2003, a avut loc conversia datoriei Rompetrol în acţiuni de stat. Valoarea: 762 de milioane de dolari. Statul s-a pomenit coacţionar la compania sa, pe care o dăduse gratis.
Apoi, Patriciu a vândut-o kazahilor de la KazMunaiGas.
5 Bechtel, așa-zisa „șpagă contra NATO“
Condiţiile pentru eşecul Bechtel cu Autostrada Transilvania au fost stabilite contractual, de statul român, în negocieri directe. Contractul, în valoare iniţială de 2,3 miliarde euro, a fost atribuit fără licitaţie. El a permis Bechtel să câştige, deși a făcut doar 10% din lucrare. La rezilierea contractului, statul român a mai plătit despăgubiri de un miliard de euro.
În Albania, aceeaşi firmă a lucrat la standarde occidentale. Fostul preşedinte Traian Băsescu afirma că Autostrada Transilvania va fi cea mai scumpă din lume şi că Bechtel a dat aşa-zisa „mită pentru NATO“. Confirmând cumva, Adrian Năstase, premier la semnarea contractului, afirma că miza a fost politică: un fel de „contract contra parteneriat“. Afirmaţiile ambilor sunt neverificate faptic sau juridic.
2,3 miliarde de euro e suma iniţială promisă de statul român celor de la Bechtel. Poveste tipică tuturor companiilor româneşti: la momentul privatizării, Petromidia era puternic decapitalizată. În 2003, a avut loc conversia datoriei Rompetrol în acţiuni de stat.