Pe 16 octombrie 2,7 milioane de francezi au votat în alegerile primare ale Partidului Socialist. Au votat viitorul candidat socialist pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor. Un număr imens de oameni s-au prezentat deci să voteze în alegerile organizate de un partid. Ideea a fost propusă Partidului Socialist la începutul anului de un think-tank de stânga – Terra Nova.
Era un moment de derută pentru socialişti, fără lideri puternici, cu o amintire tot mai îndepărtată privind accesul la putere (ultima dată au câştigat alegeri prezidenţiale în 1988). Alegerile primare ar fi trebuit să ofere o competiţie reală, deci legitimitate pentru câştigător în viitoarea confruntare cu Nicolas Sarkozy, ar fi trebuit să scoată electoratul socialist din starea de somnolenţă şi să readucă partidul în prim-planul dezbaterilor publice. Ei bine, alegerile primare au satisfăcut şi au întrecut toate aceste aşteptări.
Cum anume au funcţionat? Orice cetăţean francez a putut vota contra unei donaţii de 1 euro şi după o declaraţie de aderenţă la valorile republicane. Avem deci 2,7 milioane de oameni care au donat ca să voteze în alegerile socialiştilor. Competiţia internă a partidului a dominat agenda politică a Franţei în această toamnă. În primul tur, pe 9 octombrie, au fost şase candidaţi, doi dintre ei mergând mai departe în al doilea tur. Dezbaterea dintre finalişti, François Hollande şi Martine Aubry, a fost urmărită de şase milioane de telespectatori. A câştigat Hollande, dar toţi ceilalţi competitori şi-au arătat apoi sprijinul pentru el, împotriva lui Sarkozy, la viitoarele alegeri oficiale. Deja Hollande pare favorit, în sondajele de opinie naţionale are o cotă de popularitate de 63%, faţă de Sarkozy, care a coborât la 38%.
Tabăra dreptei a fost pusă pe picior greşit. Au încercat să ridiculizeze alegerile de la socialişti, să spună că sunt un exerciţiu irelevant. Apoi s-au enervat şi au ameninţat cu procese împotriva ziarelor şi televiziunilor care au acordat prea multă atenţie unui eveniment intern al Partidului Socialist. Tocmai aici a fost eroarea de interpretare: nu a fost un eveniment al socialiştilor, deschizând competiţia pentru public, socialiştii au creat un eveniment de interes general. Presa nu putea decât să urmeze interesul publicului, care a fost enorm, a arătat o altă faţă a politicii într-o ţară unde în mod tradiţional partidele rezolvau competiţia internă prin manevre de culise. Deci tabăra lui Sarkozy s-a agitat pueril şi s-a făcut de râs. După asta, au recunoscut că au primit o lecţie. Premierul François Fillon a anunţat că şi dreapta va urma acest exemplu şi că va lăsa publicul să decidă candidatul său prezidenţial din 2017 (la alegerile de anul viitor, dreapta va fi reprezentată tot de Sarkozy).
Exerciţiul atât de reuşit al socialiştilor francezi vine pe un trend general de deschidere al partidelor europene, care importă modele americane de competiţie internă. Personal, rămân convins că doar astfel se pot reforma şi responsabiliza partidele, inclusiv cele româneşti. Avem o istorie relativ încărcată şi frustrantă legată de această temă. În 2004, PSD a organizat alegeri interne, în care votau doar membrii de partid, dar le-a organizat prost şi apoi nu le-a respectat rezultatele. În 2006, am propus public PNL rezolvarea disputei dintre taberele Tăriceanu şi Stolojan prin organizarea unui exerciţiu de alegeri primare, avertizând că altfel partidul se va rupe. Exact aşa s-a întâmplat, tabăra Stolojan a plecat şi a creat un alt partid, absorbit apoi în actualul PDL. Era un moment istoric în care PNL putea să crească acceptând competiţia deschisă între tabere cu orientări diverse; a ales să rămână un partid mic.
Înainte de a se decide să candideze la preşedinţia PSD, Victor Ponta a lansat un manifest care se numeşte „România corectă”. L-am salutat atunci pentru că propunea nişte paşi curajoşi de reformare a partidului. Paşii săi presupuneau: a) refacerea listei de membri ai PSD pe baze realiste (partidele noastre sunt o ficţiune la nivel de organizare de masă, Ponta ştie bine asta şi el barem recunoaşte problema. Listele de membri sunt pline de cotizanţi fictivi cărora baronii locali le plătesc cotizaţia cu geamantanul); b) votul direct din partea membrilor de partid şi a simpatizanţilor pentru preşedintele formaţiunii (faţă de votul indirect de acum, prin Congrese atent controlate) şi c) organizarea unor convenţii anuale, pe modelul Partidului Laburist Britanic.
Îi reamintesc lui Victor Ponta acest fragment scris de el în preambulul manifestului „România corectă”: „Sunt pregătit să propun viitoarei conduceri a partidului, dar mai ales bazei noastre de aleşi locali, militanţi şi votanţi, un plan de acţiune pe termen scurt şi mediu, cuprinzând paşi ce trebuie făcuţi până în anul 2014, pentru acordarea unei şanse serioase de victorie în bătăliile electorale decisive care ne aşteaptă! O parte din aceste măsuri pot fi considerate ca fiind prea riscante, prea curajoase sau chiar prea avangardiste; în realitate sunt drumuri deja bătute de alte partide politice din Europa, care ne împărtăşesc valorile, dar care au avut mult mai mult succes în realizarea acestora în societate. Pentru mine, este indubitabil că aceasta este direcţia bună, trebuie să avem doar determinarea de a face paşii necesari!”.
Asta era înainte de a fi liderul PSD. Ei bine, Victor Ponta este acum „viitoarea conducere a partidului” şi e timpul să-i reamintim aceste promisiuni. Avea dreptate, în mod sigur mulţi pesedişti consideră propunerile sale de atunci prea curajoase şi prea avangardiste, dar sunt necesare. PSD trebuie să urmeze exemplele partidelor europene şi Partidul Socialist Francez tocmai a dat un exemplu curajos. Îmi închipui că Ponta a intrat într-o logică de redută electorală: facem reformele interne după ce reuşim să învingem PDL şi pe Traian Băsescu. Este o logică greşită. Exemplul francez arată că deschiderea către public nu omoară şansele electorale în faţa adversarilor, ci le sporeşte.
Cel mai bun contraexemplu este modul de stabilire a candidaţilor USL la parlamentare: un algoritm complicat cu sondaje locale plus negocieri PSD-PNL-PC. Una peste alta, a fost un exemplu de bizantinism şi închidere, publicul l-a perceput ca atare, iar aparatele de partid au intrat în logici de confruntare de culise în loc să concureze deschis pentru simpatia viitorilor votanţi. O soluţie mai bună ar fi fost organizarea unor alegeri primare locale în care candidaţi social-democraţi, liberali şi conservatori (chiar mai mulţi de la fiecare partid, pe liste comune şi deschise) să concureze pentru favorul publicului, cei aleşi ar fi avut apoi un avantaj considerabil în faţa candidaţilor PDL. Din păcate, momentul este pierdut. Ponta rămâne acum să-şi ţină promisiunile faţă de reformarea propriului partid. Iar modelul francez ar putea fi din nou de ajutor. Ponta propunea atunci refacerea listelor de membri. E un exerciţiu aproape inutil. Listele lungi de membri fictivi nu au cum să fie revigorate, e o pierdere de vreme şi cred că au realizat deja asta în PSD. Soluţia este recrearea bazei de membri prin chemarea oamenilor la un exerciţiu electoral real şi înscrierea contra unei contribuţii modeste (1 euro în Franţa; poate fi mai mult în România dacă frica de fraudă ne bântuie).
Săptămâna viitoare voi reveni la tema alegerilor primare, deoarece acestea pot fi o soluţie şi pentru fundătura spre care se îndreaptă PDL. 
Cristian Ghinea este director al Centrului Român de Politici Europene
