Este racoare, intuneric si simt un miros umed de mucegai ce se imbina cu cel intapator al lampii cu acetilena. Ma bucur ca am scapat de caldura torida de afara, dar inca nu reusesc sa vad nimic. Astept sa mi se obisnuiasca ochii cu intunericul pesterii.
Zilele trecute am fost in Padis, ii am ca ghizi pe Ioana, Raluca si Smara – prieteni vechi din Bucuresti, am vizitat cetatile Ponorului cu ai lor pereti inalti de stanca ce par ca sfideaza gravitatia si am intrat putin si in pestera, pe traseul turistic.
Incepem coborarea pe un plan inclinat de pamant si ajung destul de repede in galeria principala. Este imensa, are 30 de metri latime si aproximativ 70 inaltime, iar pe toata podeaua curge zgomotos un rau. Incepem sa sarim din piatra in piatra, pe stancile spalate si curate si trecem de o spartura in tavan, pe unde intra si lumina soarelui si care face legatura cu o alta dolina. Mergand prin rau imi amintesc povestile celor de la clubul speo cum ca in sistemele carstice din zona, exista locuri in care, daca observi un firicel de apa care curge pe perete si nu este marcat pe harta, arunci tot echipamentul si fugi ca sa te salvezi pentru ca inseamna ca la suprafata ploua si apa se infiltreaza spre tine ca printr-un burete, urmand sa inunde galeriile si sa inchida sifoanele, facand de multe ori intoarcerea imposibila. Ma bucur ca nu este cazul, desi stancile inalte spalate bine spun o poveste cum ca raul poate sa fie mult mai mare decat este acum. Sarim, ne cataram, incercam sa nu ne udam la picioare si reusim sa iesim afara din negura, in siguranta, dupa aproape o ora de cand am intrat.
Apoi ma indrept spre ghetarul de la Vartop unde, exact cand ma pregateam sa fac o poza, o raza de soare patrunde prin intrarea ingusta si loveste brutal in niste formatiuni de gheata, luminand spectaculos toata sala. Iau asta ca pe un semn cum ca sunt pe drumul cel bun, ca acum aici trebuia sa fiu si merg bucuros mai departe.
Vremea se strica, mai vizitam si restul obiectivelor din zona Padisului si ne indreptam spre o alta zona, mai putin cunoscuta, dar care mie mi se pare mult mai spectaculoasa – Valea Sighistel. Aici sunt multe pesteri neamenajate, relativ accesibile, dar destul putin cunoscute de turisti. Mergem in sus pe cursul raului, valea ce devine din ce in ce mai ingusta, vizitam mai multe pesteri pe parcurs si ma bucur foarte tare ca este Smara cu mine sa ma ghidoneze, pentru ca altfel as fi avut mari probleme sa gasesc intrarile. Marcajele vechi au disparut si au ramas doar niste poteci sterse. In final, ajungem in punctul terminal al vaii, in cel mai ingust canion prin care am trecut pana acum. Avand latimea de mai putin de un metru si inaltimea de aproape 50, canionul serpuieste prin munte pana cand se termina brusc intr-o cascada inalta ce poate fi abordata doar din amonte spre aval, cu corzi si echipament de canyoning. Ca sa ajungem aici mergem prin apa, pe busteni cazuti si topaim pe pietre ude. Daca de celelalte pesteri mai stiam, de locul asta habar nu aveam. Mi se pare foarte tare. Gasesc tot felul de animalute intersante, un paianjen ce si-a tesut o plasa foarte ordonata, o lacusta grasana si cativa gusteri care fug inainte sa apuc sa ii prind in cadru.
Iesim din canion si mergem spre urmatorul obiectiv pentru astazi, pestera Magura. Aici este locul unde am adunat eu o frustrare din copilarie. Valea Sighistel este locul unde am fost adus de parintii mei cand aveam 10 ani si m-am indragostit de pesteri. Pe atunci nu aveam echipament, aveam doar niste lanterne electrice care faceau un spot izolat si chior, asa ca din salile imense ale pesterii Magura si din vastele ei formatiuni nu am inteles mare lucru, tanjind apoi la o noua vizita. Acum intru pregatit cu lampa cu acetilena, trepied, aparat, blituri si tot ce am nevoie. Stam trei ore inauntru, Smara cu Raluca clacheaza la un moment dat si se intorc, iar eu am ocazia sa vad pe indelete formatiunile bogate si fascinanate. Mi se pare mult mai interesanta pestera asta decat oricare din cele amenajate pe care le-am vazut pana acum. Are o gramada de galerii, gururi, coloane imense, scurgeri bogate si totul este la o scara gigantica. Vedem chiar o colonie galagioasa de lilieci agatata in tavan. Pentru mine, nu se compara cu nimic senzatia de a lumina negurile adanci cu flacara calda a lampii cu acetilena, de a descoperi sala dupa sala, de a explora galerii si a privi sculpturile naturii in timp ce singura sursa de lumina este in jurul meu si doar eu imprastii umbrele ce vin din ce in ce mai aproape.
A doua zi plec de langa prietenii mei care se vor intoarce in Bucuresti, las pesterile in urma si merg spre nord, spre Maramures. Aici am de vizitat, printre altele, o gramada de biserici de lemn, opt dintre ele inscrise in patrimoniul UNESCO, iar altele doar recomandate de diversi oameni. Astazi ma duc pe rand la Rogoz, apoi la Plopis si la Surdesti. Sunt biserici tipic maramuresene, cu acoperisul suprainaltat, cu bolti din lemn la interior si pereti din barne imbinate destept. Toate bisericile se afla in cimitire si sunt inconjurate de cruci si de vegetatie. Simt destul de tare lipsa unui obiectiv foto cu unghiul mai larg pentru ca sunt nevoit sa ma strecor printre copaci, tufe, cruci si morminte ca sa incerc sa bag cat mai mult din biserita in poza. Din nou ma bucur sa vad constructii facute cu grija si cu bun simt, la scara umana si cu preocupare pentru detaliu. In plus, lemnul imbatranit si innegrit de vreme mi se pare foarte cald si frumos.
La Rogoz incerc sa gasesc pe cineva care sa imi deschida, sun la numerele afisate, dar nu imi raspunde nimeni. Este duminica si probabil au alte treburi. Dupa doar cativa kilometri, la Plopis, gasesc o batrana care ma lasa inauntru, imi deschide usa bisericii, dar nu sunt foarte impresionat de pictura palida si degradata. Asa goala, biserica pare trista. Imi pare ca ii lipseste ceva. Mi-o imaginez ticsita de oameni cu lumanari in mana, veniti la inviere, imbracati traditional si este mult mai bine. Ma uit la forma frumoasa a turlei si mi se pare foarte interesant ca mesterii din zona au ajuns sa stie sa foloseasca proportii corecte si armonioase simtind, incercand, din aproape in aproape, fara a avea o educatie bazata pe explicatii stiintifice. Aici, expresia frumosului in arhitectura vernaculara pare ca a avut o evolutie organica. Femeia care mi-a deschis imi spune ca trebuie sa imi fie urat asa, singur, la drum lung. Ii spun ca nu este chiar asa rau cum pare, nu mai zice nimic, dar pleaca zambind
Pe drum spre Surdesti ma opresc in Sisesti ca sa gasesc o biserica foarte veche din care s-a mai pastrat doar altarul. Totusi, ca sa fie evidentiata forma fostului lacas, pe contur a fost plantat un fel de gard viu din plante locale si copacei. Un copac mare creste exact in centrul naosului si, daca ar fi fost sa ma casatoresc in rit ortodox, aici mi-ar fi placut sa o fac.
Drumul meu prin tara morosenilor ma poarta pe la multe alte obiective foarte interesante, biserici, manastiri, merg chiar cu vechea mocanita de pe Valea Vaserului, trec prin sate pitoresti si mai izolate, unde pot sa apreciez iscusinta mesterilor locali in constructiile din lemn, dar nimic nu m-a impresionat atat de tare ca vizita la Muzeul Victimelor Comunismului din Sighet (Memorialul Durerii). Ajung acolo la ora 12.00, parchez in fata si intru. Muzeul este intr-o cladire situata in centrul orasului, cladire ce a functionat ca inchisoare pana in 1965. Aici ar trebui sa stau toata ziua. Incepe destul de linistit si conventional cu niste harti si o prezentare audio destul de teatrala cu vocea Anei Blandiana, dar, pe masura ce trec prin sali si celule transformate in suport pentru afise, explicatii si povesti, in sufletul meu se strange negura. Multe lucruri le stiam, de multe nu aveam habar. Istoria este prezentata asa cum am invatat-o din carti, la scoala, dar aici mai este expusa o componenta pe care nu am aflat-o pana acum. In timp ce ma plimb pe holurile reci ale inchisorii, prin celulele stramte, de pe pereti se uita la mine sute de ochi ai celor ucisi si citesc povestile lor despre cum au trait ei acele momente.
Despre colectivizarea explicata rece in cartile de istorie, un taran imi povesteste cum trebuia sa munceasca tot anul pentru ca proviziile sa ii fie luate, copiii sa ajunga sa fie infometati iarna si apoi sotia sa ii fie batuta si spanzurata de par pana ce scalpul i se rupse de pe cap, doar pentru ca au ascuns niste provizii. Sunt afisate scrisorile simple, dar cutremuratoare ale celor inchisi, sunt spuse povestile impresionante ale celor ce au vazut cum tot ce au strans toata viata este luat si batjocorit, fiind lasati pe drumuri, iar despre Experimentul Pitesti cu al lui sadic tortionar sef, Turcanu, sunt scrisi integral peretii unei celule cu marturiile infioratoare ale celor ce au trecut prin acea institutie de reeducare. Sunt si celule mai vesele, intr-un fel, ce contin exponate ale propagadei comuniste si exponente de kitsch ceausist, gretos si putin amuzant, dar eu am negura in cap. Nu ma gandesc decat ca toate aceste orori ni le-am provocat singuri.
Acei oameni mici si frustrati care au ajuns in pozitiile de forta ce le-au permis abuzurile, crimele, bataile si batjocorirea altora, s-au ridicat dintre noi. Noi am fost in stare sa ne facem noua atata rau, iar in conditiile astea putem sa mai generalizam vreodata si sa spunem ca suntem intr-un fel sau altul? Eu sunt ingrozit si realizez ca noi, ca popor, avem trasaturile ce au dus la comiterea acestor fapte. Poate nu se vad acum, dar sunt acolo. Poate nu sunt in mine, sper ca nu sunt in mine, dar cu siguranta sunt intr-unul, sau in mai multi din cei de langa mine. Ies afara, in curte, unde este o capela foarte frumoasa si aprind o lumanare pentru bunicul meu ce a trecut prin doua din aceste „institutii” comuniste, dar nu a vrut sa ne povesteasca niciodata ce a trait acolo.
Ma urc tacut pe Tweety care ma asteapta cuminte afara si ma grabesc spre Cimitirul Vesel de la Sapanta. Alerg cu 140 la ora, dau muzica la maxim si incerc sa imi umplu capul cu orice altceva. Cat mai mult vant, cat mai mult rock, ca sa ingrop ce tocmai am vazut in ultimele trei ore.
