Pe fondul unor riffuri halucinante se ridică o voce transgresivă, când aspră, când suavă, care ţi se întipăreşte în urechi. Între timp, basul subtil, dar obraznic se joacă de-a v-aţi ascunselea cu o baterie delicios de încăpăţânată.
Toate astea se petrec într-un context sonic care îmbină electro-rockul cu ceva revoluţionar – ceva ce nu poate fi numit decât pop’n’roll.
Aşa sună Changing Skins, una din cele mai tinere şi mai promiţătoare trupe autohtone de rock.
Formaţia a luat naştere în anul 2009 din iniţiativa lui Horaţiu Ghibu (voce) şi a lui Stefan Mustaţă (chitară). Changing Skins înregistrează câteva succese cu melodiile Ain’t Worth It şi Perfect Foes, prima fiind intens difuzată la radio şi cea de-a doua câştigând admiraţia publicului la finala concursului „Tuborg Sound”.
După câteva schimbări de componenţă, trupa îşi găseşte echilibrul în 2011 când îi adaugă în line-up pe Adrian Cotoara (chitară bas) şi pe Raluca Pascaru (tobe).
Am povestit cu Changing Skins care au fost de acord să ne vorbească despre dragostea lor pentru muzică, despre importanţa unui mesaj cu substanţă, şi, nu în ultimul rând, despre speranţa lor că vor reuşi să schimbe ceva în industria muzicală românească.
De unde vine numele vostru şi ce înseamnă?
Horaţiu: În momentul în care am început acest proiect cu Stefan, amândoi ne aflam într-o perioadă de schimbare, atât pe plan muzical cât şi personal, aşa că numele ne-a venit foarte natural.
Ce influenţe muzicale aduce fiecare membru şi cum vă marchează acestea stilul?
Ştefan: Fiecare din noi a abordat alte ramuri ale muzicii rock şi îşi aduce aportul în mod personal. În momentul de faţă, ascultăm genuri muzicale diferite. Eu ascult foarte multă muzică electronică (Depeche Mode, Gorillaz, Skrilex etc.) dar şi chestii ca My Chemical Romance sau Nick Cave and the Bad Seeds. Horaţiu preferă zona Rob Zombie, Turbonegro, The Cumshots; Adi apreciază trupe ca Beastie Boys şi cele din aria hardcore, pe când Raluca e adepta teen-rockului şi a funkului.
Changing Skins este o trupă aşa cum nu sunt multe în ţară. Mă refer la faptul că vă aflaţi undeva între mainstream şi underground. Este greu să compui muzică în aşa fel încât să–ţi păstrezi integritatea artistică, dar să ai şi success comercial?
Horaţiu: Personal, nu ştiu exact unde ne situăm. Rămâne de văzut. Important este că tot ce facem este natural pentru noi!
Stefan: Sunt de acord cu Horaţiu. Scriem muzică aşa cum simţim şi de aici vine diversitatea pieselor. Nu ne impunem un anumit stil.
În România, devotamentul este combustibilul necesar pentru supravieţuirea trupelor. Cum luptaţi împotriva mediului muzical neîncurajator din ţară?
Ştefan: Cu siguranţă devotamentul este combustibilul necesar deoarece momentan în România nu există mulţi promoteri care să vină în întâmpinarea trupelor de acest gen şi, automat, este foarte greu ca o formaţie să supravieţuiască intr-un astfel de mediu, nu foarte „prietenos”.
Mesajul vostru este unul eclectic. Aveţi piese care aduc o critică vehementă societăţii de consum (Ain’t Worth It), dar şi melodii ludice de dragoste (Lady Hoax). Care este „agenda” voastră tematică?
Ştefan: Cum spuneam mai sus, procesul creativ este unul natural… Textele sunt inspirate din viaţa noastră de zi cu zi. Sunt convins că multă lume se poate identifica cu ele. Toată lumea s-a întâlnit cu o „lady hoax”, respectiv un „mister fraud”.
La sfârşitul lui octombrie începe sezonul vostru concertistic. Participaţi şi la Global Battle Of The Bands. De ce v-a luat atât de mult timp să întraţi în spotlight?
Horaţiu: Cred că am acordat foarte mult timp procesului creativ. Mă refer în special la aranjamentele pieselor dar şi la melodiile în sine. Din start nu ne-am impus un termen limită. Am vrut să facem totul în aşa fel încât să fim noi mulţumiţi de rezultate. A mai fost şi problema colegilor de trupă pe care nu i-am găsit foarte uşor. Suntem foarte încântaţi şi recunoscători că îi avem pe Raluca şi pe Adi în echipa. La sfârşitul lunii octombrie avem primele apariţii live programate; pe 26 vom deschide concertul OCS din Club A, pe 28 vom deschide concertul The Mono Jacks în Jukebox, iar pe 29, tot în Jukebox, vom cânta alături de Blue Nipple Boy. Am fost foarte plăcut surprinşi de felul în care ne-au întâmpinat trupele şi dorim să le mulţumim pe această cale.
Cum se deosebeşte CS de celelalte trupe româneşti?
Ştefan: Cei din public vor fi în măsură să răspundă la întrebarea aceasta! Cred că mulţi vor fi surprinşi de modul în care piesele sunt abordate live. Pe înregistrări am preferat să punem în evidenţă munca de studio şi un vibe mai electro, iar live am ales să prezentăm un „rock set”, fără a omite toate sunetele de care ne-am folosit în studio.
Sunteţi o formaţie care acordă importanţă majoră „accesoriilor” muzicii: look, prezenţă scenică, artwork. Cât de important este să îţi defineşti identitatea ca trupă şi prin altceva decât prin sunet?
Horaţiu: Credem că este foarte importantă latura vizuală a unei trupe. Publicul trebuie răsfăţat cu mult mai mult decât cu un sunet bun şi o prestaţie corectă în concerte. Cred că la acest capitol majoritatea trupelor româneşti ar pica examenul. Ideea de bază este „lasă că merge şi aşa”. Ca muzician, atunci când urci pe scenă, trebuie să te prezinţi ca un actor pe scena unui teatru. Când eşti pe acolo, nu mai eşti omul de zi cu zi, eşti un personaj care încearcă să transmită ceva. Fiecare muzician are un alter-ego care trebuie să iasă la suprafaţă atunci când se adresează publicului.
V-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară că să va lansaţi cariera afară?
Horaţiu: Probabil că fiecare din noi a cochetat cu acest gând. Sunt foarte multe lucruri în joc.
Cum aţi descrie CS în câteva cuvinte?
Ştefan: Energic, lasciv, sexual şi… ecletic!
Horaţiu: Hot Core!
