Plec de la casa saseasca a lui Calin si incerc sa ma iau de piept cu drumurile forestiere romanesti. Reusesc bucuros sa parcurg segmentul dintre Muntele Mic pana in Poiana Marului si apoi pana la Otelu Rosu, dar cand vreau sa continui, sa merg de la Ruschita la Margina, norocul nu imi mai surade. Drumul este mult prea greu, plin de bolovani mari, pietris si sleauri, iar pe undeva pe parcurs ar trebui sa trec si un curs de apa. Acum sunt singur, Tweety are destul de multe kilograme si nu prea imi da mana sa risc sa raman intepenit pe coclauri, asa ca ma intorc si ma indrept spre Timisoara.
De aici continuam pe la Charlottenburg – satul rotund ce trebuie vazut doar agatat de chingile unei parapante – ma urc pe formatiunile bazaltice de la Detunatele si ajung la Rosia Montana ca sa aud discursul foarte frumos al dezvolatatorilor ce au pus ochii pe aurul din munti. Nu ma grabesc sa imi fac o parere, stiu ca acum ca ma aflu in mijlocul localitatii renovate si aranjate de companie nu aud decat discursul unei singure parti si sunt convins ca adevaratele argumente si consecinte nu se rostesc.
Nu zabovesc prea mult nici aici, continui sa il hurducai pe Tweety prin drumurile de pamant si pline de gropi, vizitez cheile Intregalde, lacul Iezer de langa Ighiu si ma indrept inapoi spre Sebes ca sa vizitez Rapa Rosie. Exact inainte sa intru in localitate, seara, cand ma opresc obosit sa intreb niste oameni despre cel mai bun drum pe care sa o apuc, vad ca hartoapele si-au pus amprenta si pe saracul Tweety si i s-au rupt niste bare de protectie care ar trebui sa ma apere in caz ca il pun la orizontala. Intr-un moment de inspiratie ma gandesc sa il sun pe Mihai care sta in zona, un alt ghid extraordinar pe care il voi intalni in drumul meu, membru al aceluiasi club de motociclisti din Hunedoara.Se prinde destul de repede cine sunt si ii spun ca am trei probleme: as vrea sa imi recomande un loc unde sa stau, sa imi spuna cum ajung la Rapa Rosie si sa imi recomande un sudor. Pac, spuf, parca vorbesc la telefon cu duhul lui Aladin, problemele mele se rezolva: o sa dorm la Calnic la cetate (ca tot vroiam eu sa o vizitez), la sudor mergem maine dimineata si acum, daca vreau si mai pot, ma duce la Rapa Rosie. Lumina este foarte frumoasa si ar fi pacat sa nu vad acum Rapa Rosie asa ca il urmez pe niste drumuri prafuite, de pamant si nisip. Vad ca nu am probleme cu nisipul cum am cu pietrisul. Mihai merge tare, topaie fericit in teren, iar eu fac ceva eforturi sa nu il pierd. Reusesc sa ma tin in urma lui, si ajungem pe niste dealuri blande si verzi unde drumul a disparut aproape de tot, alergand unul langa altul in lumina asfintitului, spre rapele din coasta unui deal mare. Este superb.
Am uitat total de fiarele rupte ale lui Tweety si nu imi vine sa cred ce moment misto traiesc. Ajungem langa zona interesanta, lasam motoarele si urcam pe o carare, ca sa vedem mai bine de sus. Rapa Rosie este o zona erodata in peretele unui deal si este plina de formatiuni foarte interesante. Pamantul erodat a fost sculptat in forme foarte inedite, de culoare rosie lasand vizibile straturile sedimentare. Este un peisaj foarte ciudat si foarte putina lume stie despre locul asta. Fac niste poze si coboram.
Trecem din nou prin Sebes, imi iau niste mancare pentru ca Mihai imi zice ca nu stie daca voi putea manca la Calnic si mergem spre un loc in care sper eu ca voi putea dormi. Cica as putea sta undeva pe la cetate, nu ma astept la cine stie ce confort, dar nu imi pasa. Vreau doar un pat, un dus si o priza. Dusul nu este esential. Ii urmaresc casca verde pana in Calnic, il vad cum vireaza la stanga de pe sosea si opreste la poarta cetatii. Se da jos si merge pana la casa parohiala de unde vine cu un om ce cara o roaba cu treburi gospodaresti si aduce cheile de la usa mare si grea din lemn. Imi spune ca pot sa stau IN cetate si ca ma costa 50 de lei. Am auzit bine? 50 de lei? Mai putin decat o vizita la Peles si doar putin mai mult decat o vizita la teapa de la Castelul Cantacuzino din Busteni? Da. De banii astia era bine si daca stateam cu cortul in cetate. Curent am sa imi incarc laptopul? Da, sigur. Am curent, baie, pat, usa, cheie, de toate. Si sunt singur. Si vine si Tweety sa stea sub o arcada romanica intr-un colt, exact sub scara de acces in donjonul de la intrare. Cred ca visez.
Il imping pe Tweety prin coridorul acoperit de la intrare si mi-e jena sa il pornesc. Il culc acolo unde imi spune ingrijitorul cetatii, imi arata camera, imi da cheile si imi ureaza noapte buna zicandu-mi ca azi sunt castelan si lasa cetatea pe mana mea. Cele doua camere cu cate trei paturi sunt amenajate simpu, intr-una din lateralele turnului de la intrare si au tot ce le trebuie. Acum ca stiti, megeti si dati navala cat se mai poate. Mihai pleaca si el la casa lui si ma lasa perplex, in mijlocul curtii inverzite.
Nu ma indur sa ma bag in carpe. Fac un dus, ma imbrac de somn si ies sa imi explorez domeniul. Urc in turnul intrarii, langa clopote, ma plimb prin curte, trec pe sub arcadele fara acoperis si imi tine companie doar luna. Tweety a adormit ingrijorat pentru ce o sa pateasca maine la sudor, iar eu am, pentru o seara, castelul meu. Ma gandesc ca acest moment a fost cumva pregatit. Nu cred in destin sau fatalitate, dar este foarte ciudat cum nu am mai avut timp sa vad cetatea cand am venit de pe Transalpina, cum mi s-au stricat fiarele exact acum si nu am avut de ales decat sa il sun pe Mihai ca sa ma indrume, cum s-a nimerit sa fiu singur aici, cum s-a nimerit sa ajung exact seara aici si nu in timpul zilei cand as fi plecat mai departe si tot asa. Oricine o fi cel care a aranjat lucrurile asa, ii multumesc.
In urmatoarele zile am program de pesteri si canioane. Zbor pe picioare sau pe cele doua roti ale lui Tweety prin Cheile Rametului, Cheile Turzii, Gradina Zmeilor si Salina Turda cu arhitectura ei moderna si foarte interesanta, trec prin Cluj si incerc fara succes sa gasesc fantomele din Padurea Baciu, iar apoi merg spre nord ca sa dau peste cel mai mare si mai important obiectiv romanesc: ospitalitatea omului bun. Langa Zalau, in Pericei, Mircea Crisan, un alt ghid cu suflet mare pe care nu il cunosc decat atunci cand opresc in fata casei lui, ma pune la masa si ma plimba sa imi arate ce este mai frumos in zona lui.
Cred ca aceasta caldura si deschidere a oamenilor din aceasta zona este unul dintre cele mai de pret lucruri romanesti. Imi amintesc de o conversatie avuta cu cativa nemti pe crestele Fagarasului, cand imi spuneau ca sunt foarte placut surprinsi de faptul ca la noi poti sa ajungi sa imparti mancarea si sa ciocnesti o bere cu cineva pe care l-ai cunoscut cu jumatate de ora mai inainte, de parca ati fi prieteni de o viata.
Imi reiau turul pesterilor din zona cu forte proaspete si, pe masura ce intru mai mult in Muntii Apuseni, drumurile pe care sunt nevoit sa merg devin din ce in ce mai provocatoare si mai grele. La ghetarul de la Scarisoara il am ca si coleg de cabana pe Ghita, un padurar, localnic, ce ma ajuta si imi da sfaturi de traseu cat sa imi ajunga o viata. Ajung si la Pestera Ghetarul de la Vartop care are o mica zona de la intrare unde, datorita orientarii si formei, se pastreaza putina gheata de peste iarna. Apoi, incepe pestera care este foarte frumos concretionata, interesanta ca forma si se parcurge destul de usor.
Este amenajata cat de cat, dar sunt total dezamagit. Pe langa taxa destul de maricica de intrare, amenajarile constau doar in cateva trepte subrede si niste benzi de plastic intinse ca sa nu traga lumea de formatiuni, iar ghidul este varza. Spune de doua ori la rand ca formatiunile sunt facute din calcar (cand de fapt sunt facute din calcit), ii lasa pe turisti sa puna mana pe stalacmite si coloane, unii mai melteni, chiar sub ochii lui, sar peste benzile traseului si o iau de nebuni printre formatiuni si eu vad cum o proasta cu boul ei alaturi se intind si rup o stalactita de pe tavan. Ghidul nu spune nimic si mie imi vine sa le crap capul tuturor. Ies scarbit, nu stiu de ce nu fac scandal, probabil de cat de greata imi e si cobor la Tweety.
Ghita imi spusese ca pot sa ajung in Padis direct pe aici, daca insist si merg inainte pe drumul forestier, fara sa mai ocolesc muntele. Spunea ca este putin mai greu, dar ca pot trece. Mai intreb diversi oameni si toata lumea imi confirma ceea ce spunea Ghita asa ca incep sa urc. Drumul continua drept si frumos, in coasta muntelui, pe langa firul apei, fara gropi prea mari si se opreste destul de brusc la confluenta a doua vai. Pe fiecare vale este cate un drum forestier, iar eu incep sa ma intreb de ce nu i-a dat nimanui prin cap sa imi spuna pe unde ar trebui sa o iau. Scot harta muntilor Bihor si incerc sa ma orientez.
Aparent ar trebui sa o iau spre stanga, vad chiar un marcaj triunghi albastru, dar am o problema. Pe harta mea, acest drum nu este figurat ca drum forestier ci ca poteca. Incep sa merg putin in sus si situatia devine foarte distractiva. Merg pe o vale ingusta, cu raul care curge la trei metri mai jos de mine, iar drumul taiat in pat de stanca, arata ca o scara inclinata spre lateral, spre rau. Daca ma arunca vreun prag spre stanga, pic fix in cap, in rau. Ma chinui, transpir, Tweety se opinteste si el, de vreo doua ori il fortez asa de tare ca motorul se opreste tacanind, iar mie mi se rupe inima sa il chinui asa. Ma dau jos de cateva ori ca sa vad pe unde o putem lua si de fiecare data imi dau jos haina uda, siroind. Este foarte cald si mai bate si soarele direct pe mine. Ies de pe lespezile de piatra si ma bucur foarte tare ca am scapat, intru pe o zona de pamant cu sleauri care acum mi se pare lux si vad in fata o urcare foarte abrupta.
Il opresc pe Tweety, din nou, urc pe picioare, mut cativa bolovani ce m-ar putea incurca si vad putin mai departe doua stane. Merg pana la ele, intreb daca asta este drumul spre Padis, o femeie imi zice ca da, si ca trebuie sa merg tot inainte. Ma intorc, ma echipez din nou, imi iau avant si vreau sa urc. Simt cum Tweety sapa in pamantul moale de pe drum, tin acceleratia constanta, stau aplecat in fata si nu il slabesc pana sus. Atat mi-ar trebui. Trec de varf si ma opresc putin sa gafai. Trec si pe langa stane si acum se responsabilizeaza si cainii, care singur nu m-au considerat o amenintare, dar probabil Tweety este cel mai mare dusman al lor asa ca il fugaresc pana pe dealul vecin. Aici urc un tapsan inverzit si drumul dispare. Ma uit in stanga, ma uit in drepata, drumul nu mai e. O singura urma de caruta urca abrupt un deal, dar merge la 90 de grade fata de directia in care ar trebui sa o iau eu. Asta nu e bine.
Nici semnul nu se mai vede, decat niste dealuri verzi si niste cai. Femeia de la stana mi-a spus sa merg inainte, dar inainte nu e nimic. Scot din nou harta si de data asta scot si busola. Asta mi se pare foarte tare, sa ma orientez cu busola ca sa stiu pe unde sa merg cu motorul. Ochesc o carare si o iau pe acolo. Nu este foarte inclinat, dar trebuie sa am grja la bolovani si pietre. Dupa un colt gasesc un grup mare de cai lasati liberi, care se uita la mine circumspecti. Fac niste poze si, cand plec, incep sa alerge cu mine. Nu imi vine sa cred. Am uitat de transpiratie, de frica, de tot. Alerg cu Tweety pe niste tapsane verzi, racordate frumos, pe iarba alaturi de multi cai care ma insotesc tropaind . Brusc toti caii cotesc spre vale si raman singur pe dealuri. Opresc chiar in varf si de aici vad drumul mare si lat care duce la Padis. Trebuie doar sa cobor dealul, pe iarba, pana la niste stane si de acolo vad ca pot intra in drum. Nu opresc, derapez controlat, mentin viteza si reusesc sa ajung la stane si sa intru in drumul bun. Sunt intr-al noualea cer. Urlu in casca. A fost de departe cel mai greu drum prin teren pe care am intrat vreodata cu motorul. Bravo Tweety !!! Am reusit, am scapat. A fost greu, dar foarte frumos.
In zilele urmatoare voi ramane aici, ca sa vizitez cat mai multe din formatiunile carstice pentru care zona este vestita si ca sa imi astept ghizii pentru aceste locuri, la un loc cu ceva echipament speo.
