Plecand din Retezat, parasesc Ardealul pentru cateva zile si ma indrept iarasi spre sud, spre Banat. Trec prin Valea Jiului, ajung iar in sudul Meridionalilor, traversez Podul lui Dumnezeu, ajung si pe drumurile pline de gropi ce conduc la Cerna Sat si Cheile Corcoaiei, trec vajaind prin Baile Herculane si ajung in Clisura Dunarii. Aici, pe langa cunoscutele Cazane si statuia lui Decebal, mai este de vazut si pestera Ponicova despre care multa lume nu stie pentru ca la intrarea ei se ajunge cu barca, dinspre Cazanele Mari. Ma tocmesc cu un localnic sa imi aranjez o plimbare prin cazane si, a doua zi, iata-ma pe Dunare, singur cu George – barcagiul – incercand sa il conving sa ma lase in pestera ca sa ies pe picioare prin iesirea dinspre uscat.
Citisem inainte ca traseul ar fi cat de cat accesibil. George ma mai plimba putin prin cazane si intram in Pestera Ponicova. La propriu. Intram cu barca cu tot, pe galerie, printre stanci, pana cand nu mai vad aproape nimic. Credeam ca va trebui sa merg putin prin apa si sunt pregatit sa ma ud la bocanci, dar George imi spune ca nu e nevoie, ca sunt doar pietre curate pe fund si pot merge in picioarele goale. Imi pun in spate rucsacul cu tot cu aparat, trepied si bocanci, imi desfac partea de jos a pantalonilor si sar din barca pe stancile reci. Galeria are cam doi metri latime si este foarte inalta.
Pestera este dezvoltata pe o diaclaza aproape verticala, asa ca peretii de stanca sunt destul de spalati si nu prea am prize de care sa ma tin. In mijlocul galeriei apa este cam adanca si as ajunge cel putin pana la brau, ceea ce nu imi convine asa ca ma lipesc putin de pereti. In mod surprinzator descopar ca pot tine niste prize si cu picioarele asa ca fac putin pe omul-paianjen. Ajung intr-o zona mai putin adanca si am trecut de greu, George imi ureaza succes si pleaca. Il vad cum se indeparteaza si am o senzatie ciudata de parasire. Sunt lasat singur in pestera, in apa, in intuneric, fara sa stiu drumul spre exterior si fara nicio sansa sa ies inot pe unde am intrat, prin vartejurile din Cazane.
Stiu, asta am vrut, dar tot e ciudat. Ochii deja mi s-au obisnuit cu intunericul, mai merg putin prin apa in care intru pana putin deasupra genunchilor si ajung la fundul uscat al galeriei. Aici stau putin, ma incalt, ma imbrac, fac cateva poze de pe trepied si incerc sa pictez peretii cu frontala mea slaba. Incep sa ma simt din ce in ce mai bine si mai sigur pe ce fac, sa simt increderea pe care mi-o dau schemele pe care le am in caz de neprevazut. Imi iau rucsacul in spate si incep sa merg prin galeria ce aici devine foarte mare, lata de sapte sau opt metri si inalta de 30. Nu prea gasesc formatiuni, dar imi amintesc tot timpul de oamenii ce, in timpul regimului comunist, fugeau pe aici, prin intuneric, prin apa, cu disperare, sperand sa iasa din tara.
Destul de repede, in cateva minute, incep sa zaresc lumina zilei si ies din pestera in canionul facut de raul ce se varsa in Dunare. Intotdeauna mi-a placut momentul iesirii din pestera, la lumina si de fiecare data simt o victorie eliberatoare. Urmaresc firul vaii, urc pe cursul raului si in scurt timp ajung la drum.
Plec de la Dubova, unde stateam, si merg mai departe, prin Moldova Noua, in lungul Dunarii si apoi spre nord, spre Oravita. Aici ma opresc in Slatina Nera si stau la Calin, un alt ghid marinimos ce imi pune la dispozitie casa batraneasca, tipic saseasca. De mult imi doream sa stau intr-o astfel de casa veche, cu povesti de spus in fiecare colt. Mananc niste legume culese direct din curtea micuta si imi fac planul pentru zilele urmatoare. In aceasta zona vreau sa vad Cheile Nerei, niste pesteri, lacuri, cascade si sa merg cu trenul dintre Oravita si Anina – unul dintre cele mai spectaculoase trasee feroviare din Romania, presarat cu numeroase tuneluri si curbe foarte stranse. Totusi, dintre toate care pot fi vazute de pe drumurile de masina, cel mai mult mi-a placut rudaria de la Eftimie Murgu.
Nu este usor de gasit locul, dar intr-un tarziu gasesc morile de apa. Sunt in capatul unui sat vechi de sasi, sat populat acum intr-o oarecare masura de rromi, destul de degradat dar pitoresc in felul lui. Incerc sa vad partea frumoasa si ma plimb putin pe ulitele prafuite si incinse. Gasesc si morile, insirate pe cursul raului, una singura este in functiune si se invarte avand roata din lemn, iar celelalte sunt incuiate si cu morile orizontale refacute din metal si blocate. Il las pe Tweety in soare si incep sa ma plimb printre canale si cursurile de apa directionate ingenios. Tocmai ma pregatesc sa ma intorc cand vad o usa deschisa si miscare intr-una din casute. Merg mai aproape si vad inauntru o imagine idilica.
O batrana intr-o camasa alba macina faina pe roata grea de piatra. Intru si dau buna ziua, o intreb daca pot sa ii fac o poza si vorbesc putin cu ea. Este o femeie dintr-o bucata, rapida si primitoare, imi vorbeste cu accent si imi arata cum functioneaza moara. Aparent, toate morile sunt functionale si sunt detinute de cei din sat, utilizarea si intretinerea lor se imparte intre mai multe familii si functioneaza exact asa cum ar trebui si cum au facut-o de cand au fost construite acum zeci de ani. Ma uit la modul in care se invart cele doua roti de piatra, cum macina faina, arunc si eu cateva boabe si o ajut pe femeie sa isi care sus sacul umplut. Mi se pare foarte frumoasa, sanatoasa si in verva, exact imaginea idealizata pe care o aveam despre tarancile neaose. Parca m-am intors in timp. Ii multumesc pentru experienta si ma bucur sa vad ca inca se mai pastreaza ceva specific si neatins.
In zilele urmatoare ma plimb, imi ating toate obiectivele si parcurg si mare parte din Cheile Nerei. Zona este foarte interesanta, aici parca este alta clima si vegetatia este diferita de restul locurilor prin care am mai fost. Padurile de foioase sunt destul de dese, pline de iedera, liane si alte plante inalte si imi amintesc de jungla. Cheile Nerei nu sunt atat de inguste pe cat ma asteptam. Comparativ cu cheile Carasului, aflate putin mai in nord, care se apropie si la doi metri avand inaltimi de cateva zeci, cheile Nerei sunt destul de late, de cateva zeci de metri si malurile sunt cand zone stancoase, cand zone de pamant, impadurite si cu o poteca lata. Traseul mi se pare foarte accesibil, destul de lung, dar usor de facut chiar si cu rucsac mare.
Sunt foarte spectaculoase zonele in care poteca este sapata direct in stanca si Nera curge involburata dedesubt, ca si tunelele care strapung piatra din loc in loc. Spre finalul traseului, exact inainte sa ies din canion, ma opresc putin la Lacul Dracului. Lacul este vizibil doar in urma prabusirii tavanului unei pesteri si este destul de adanc, are o culoare albastra, intensa, avand probabil legatura cu cu un sistem carstic inundat. Langa lac este o pestera in care pot sa intru putin, ignor namolul clisos de pe jos, dar ma bucur de racoare. Gasesc si o legatura cu lacul, printr-o galerie inclinata, ajung la oglinda apei si luminez cu lanterna negurile adancului. Arunc o piatra, ma uit cum se pierde in neantul intunecat si imi imaginez ca ma scufund la un loc cu ea. Ma infior putin. Asta nu am incercat, sa ma scufund in pesteri si, desi ma mananca putin sa o fac, imi este cam frica.
Ma intorc pe jos la casa lui Calin si ma pregatesc sa parasesc Banatul Sarbesc si sa ma indrept spre nord, spre Timisoara, fugind de caldura infernala si de transpiratie.
