De curând, în deschiderea Festivalului „Anim’est” a fost prezentat în avanpremieră filmul „Crulic – drumul spre dincolo”, primul lungmetraj românesc de animaţie din ultimii 20 de ani.
Pelicula regizoarei Anca Damian, cunoscut director de imagine şi documentarist, dar debutant în animaţie, spune tragica poveste a românului din Dorohoi Daniel Claudiu Crulic, care a murit într-o închisoare din Polonia în urma a 90 de zile de greva foamei prin care încerca să-şi susţină nevinovăţia, fără a primi îngrijiri medicale sau asistenţă consulară. Echipa de animatori a fost formată din Dan Panaitescu, Raluca Popa, Dragoş Ştefan, Roxana Benţu şi Tuiliu Oltean.
Omul Daniel Claudiu Crulic a devenit un caz pe 18 ianuarie 2008, când, la vârsta de 33 de ani, a fost declarat mort, după ce a protestat faţă de arestarea sa abuzivă de către autorităţile de la Varşovia, intrând în greva foamei. Protestul său a luat această formă extremă ştiindu‑se absolut nevinovat. El era acuzat că ar fi furat portofelul unui judecător polonez pe când nici măcar nu se afla în Polonia. Şi ca dovadă că justiţia este la fel de legată la ochi şi prin alte părţi de lume (deşi faptul că magistraţii altora sunt la fel de incorecţi şi de corupţi ca şi ai noştri nu reprezintă o consolare), o doamnă procuroare din Polonia a respins ca nefondate probele care îl plasau pe Crulic în Italia la ora săvârşirii furtului de care era acuzat. Cetăţeanul român a făcut însă în arest greva foamei timp de trei luni, într-o ţară civilizată, din Uniunea Europeană, timp în care a scris nenumărate scrisori la Consulatul României, care a rămas surd la chemările lui.
Realitatea versus desenul animat
Cazul Crulic este şocant şi cutremurător în sine, dar devine cu atât mai cumplit când vezi acest scenariu oribil, pe care doar viaţa putea să-l „scrie”, transpus într-un film de animaţie. Desenele animate au de obicei conţinute în ele un soi de inocenţă primordială, fiind uşor copilăreşti, umanizând realitatea, dându-i mereu ceva în plus, mai multă culoare şi mai mult sentiment. De aceea universul lor este unul în care şi adultul, şi copilul se simt „safe”. Şocul, pe care spectatorul îl primeşte din plin, ca o lovitură în plexul solar, este cu atât mai puternic cu cât crima, fie ea şi în forma unei sinucideri asistate de un stat modern, cum a fost în cazul lui Bobi (cum îi spuneau apropiaţii lui Claudiu Crulic), nu are ce căuta într-un desen animat.
E o invazie inumană şi indecentă a realităţii într-un univers al copilăriei. Iar personajul lui Crulic crede şi speră până în ultima clipă în dreptate, exact ca un copil care a văzut la viaţa lui multe desene animate în care eroii mici sau mari înving întotdeauna. Crulic face parte din „desen”, oamenii adevăraţi însă nu. Tocmai de aceea într-un televizor ce pare făcut de o mână nesigură, cu creionul, apar oameni în carne şi oase, reprezentanţi ai autorităţilor, decupaţi din jurnalele de ştiri, care se leapădă ca de Satana de orice legătură cu cazul Crulic. Într-un final apoteotic, ministrul român de Externe de atunci, Adrian Cioroianu, spune că, deşi nu se simte vinovat cu nimic, îşi dă totuşi demisia. „Lipitura” realitate-desen animat este dură şi are un impact extrem de puternic şi în scenele în care în desen apar brusc obiecte aproape „vii”, reale, ce au o dimensiune în plus faţă de coala de hârtie; sunt lucrurile care i-au aparţinut lui Bobi: şlapii, geaca, pixul şi cana care mai poartă încă amprentele lui.
Emoţia este copleşitoare şi dătătoare de fiori când asculţi vocea povestitorului, care nu este nimeni altul decât Crulic însuşi. Bobi ne spune de dincolo de mormânt cum a decurs toată tărăşenia, iar tonul cald, cu un umor duios ca al povestirilor lui Creangă, în „dulşili” grai moldovinesc al actorului Vlad Ivanov, reuşeşte imposibilul, şi anume să spună o poveste atât de tragică cu detaşare şi fără note vindicative. „Cine să mă creadă pe mine? Sunt un român venit să muncescă în Polonia şi mă mai cheamă şi Iepure, că asta înseamnă «Crulic» în poloneză…”, spune hâtru vocea de dincolo care continuă să spună, glumind, că viaţa lui a fost ca o călătorie cu autobuzul şi că încape în doar 100 de poze. „Da’ v-aţi gândit vreodatî cî pozili pe cari li faciţi s-ar putea sî hii ultimili? Adicî ultimili-ultimili?” Spre deosebire de alte stafii celebre, cum e cea a răposatului rege Hamlet, de pildă, cea a lui Crulic nu vrea răzbunare. Asta nu îl face să semene nicidecum cu compatriotul său ciobănaşul moldovean din „Mioriţa” pentru că atâta timp cât a fost viu, Bobi a luptat pentru a i se face dreptate. Iar faptul că demersul artistic al regizoarei nu lasă cazul Crulic „sub preş”, acolo unde ar fi vrut mulţi să rămână, este un omagiu adus luptei lui inegale cu sistemul.
Deviaţiile unei societăţi aşa-zis civilizate
Referindu-se la motivul pentru care povestea lui Claudiu Crulic a fost spusă apelându-se la tehnica desenului animat, Anca Damian ne-a declarat: „Filmul a ajuns la această haină a animaţiei după ce iniţial am pornit de la ideea docu-dramei în care să apară un ziarist, un personaj care să interacţioneze cu persoane reale, martore ale acestei poveşti. Claudiu Crulic devenea un pretext de-a analiza deviaţiile la care s-a ajuns într-o societate aşa-zis civilizată, din secolul XXI, cu oameni care au putut fi martorii pasivi ai unei morţi lente şi care au putut să nu facă nimic ca să ajute un om care murea în faţa lor. Au fost mulţi astfel de martori şi din diverse medii. Dar prin ce a trecut Claudiu Crulic rămânea complet necunoscut, aşa ca un vid în jurul căruia gravitau ceilalţi cu frică să nu cadă în hăul lui. Atunci mi-a venit ideea animaţiei: puteam să recreez acel vid. Animaţia îţi oferă libertate şi m-am bucurat enorm de ea. Justificarea utilizării animaţiei a apărut de la sine: cum ar putea altfel poveşti cineva din lumea de dincolo?”.
Lunga listă a vinovaţilor
Pe tot timpul documentării, regizoarea s-a lovit de reticenţa autorităţilor, dar a găsit, în mod surprinzător, şi oameni care şi‑au oferit ajutorul, iar faptul că a avut un coproducător polonez i-a deschis o serie de uşi la care ar fi bătut altfel zadarnic. „Există în continuare o oarecare reticenţă din partea Ministerului Afacerilor Externe vizavi de subiect, bineînţeles că nu sunt fericiţi că acest film apare. Am încercat să le explic că nu este un film anchetă, că nu caut vinovaţi, ci că m-a interesat povestea la nivel artistic. Le-am spus să fie liniştiţi că nu e un film care demască, ci unul care încearcă să exploateze filonul uman al poveştii”, a explicat Anca Damian, care însă a fost la un moment dat şi în faţa vinovaţilor de moartea lui Crulic. „În timpul documentării am descoperit tot acel lanţ de oameni care ar fi putut face ceva pentru Claudiu Crulic şi care nu au mişcat un deget. Aş fi putut face o listă, o lungă listă a celor care au fost în contact cu mersul evenimentelor şi care sunt într-o măsură mai mare sau mai mică vinovaţi de moartea sa. Sigur că în capul acestei liste sunt câţiva, de la medicii din închisoare la conducătorii penitenciarului şi, desigur, cei de la consulat. Există şi oameni din afara acestor instituţii care au ştiut de cazul Crulic şi nu au făcut nimic pentru a-l salva. Am găsit însă şi oameni integri. De exemplu, doctorul care l-a îngrijit pe Claudiu Crulic în ultimele zile, cel care a alertat de fapt pe toată lumea şi care a dat declaraţii chiar atunci, la cald, la televiziunea poloneză, spunând că este inadmisibil ca într-o ţară civilizată un om să fie lăsat să moară astfel.”
Regizor şi producător al filmului „Crulic, Drumul spre dincolo”, care a costat doar 292.000 de euro, Anca Damian a spus că, deşi era conştientă că acest proiect deranjează multă lume, a decis să-l ducă până la capăt totuşi, „pentru că, dacă nici noi nu facem nimic şi lăsăm cazul să fie ascuns sub preş, cum şi-ar dori cu ardoare unii, am putea liniştiţi să ne trecem şi noi numele pe lunga listă a vinovaţilor de moartea lui Claudiu Crulic”. 
