În vreme ce Consiliul Naţional de Tranziţie din Libia încearcă să pună pe picioare un guvern funcţional pentru o ţară proaspăt eliberată, începe să iasă la iveală adevărul despre regimul colonelului Muammar el-Gaddafi. Din vilele luxoase, părăsite în mare grabă de proprietarii lor, au apărut tot felul de bogăţii, iar acum au început şi dezvăluirile referitoare la ce s-a întâmplat cu cei ucişi, torturaţi sau dispăruţi.
La iveală ies însă şi cele mai murdare secrete diplomatice ale lui Gaddafi. Pe 2 septembrie, ziarul canadian The Globe and Mail relata despre recentele negocieri dintre regimul asediat al lui Gaddafi şi companii chineze de armament cu legături directe spre guvernul de la Beijing, care aveau ca obiect contracte de 200 milioane de dolari.
Asemenea contracte încălcau flagrant embargoul asupra livrărilor de armament, instituit de Rezoluţia 1970 a Consiliului de Securitate al ONU, o rezoluţie votată şi de China. Guvernanţii chinezi au negat validitatea contractelor şi au insistat că guvernul nu le-a autorizat. Dar un raport de călătorie arată explicit că oficiali din aparatul de securitate al lui Gaddafi s-au întâlnit cu reprezentanţii a trei producători de armament: China North Industries Corp. (Norinco), China National Precision Machinery Import & Export Corp. (CPMIC) şi China XinXing Import & Export Corp. În discuţie s-au aflat nu doar stocurile existente de armament ale acestor firme – s-a vorbit inclusiv de promisiunea companiilor chineze de a furniza armament suplimentar, dacă va fi nevoie.
Faptul că Gaddafi s-a adresat Chinei în acest moment al disperării e oarecum surprinzător. În definitiv, reacţia sa la implicarea tot mai intensă a Chinei în Africa – despre care oficialii săi spuneau că ar fi o „reminiscenţă a imperialismului” – a fost să-l primească în vizită oficială în 2006 pe preşedintele de atunci al Taiwanului, Chen Shui-bian. Dar, pe măsură ce presiunea forţelor rebele creştea, China a devenit ultima speranţă a lui Gaddafi de a se mai menţine la putere, aşa că a dat la o parte teama de influenţa chineză în Africa.
Decenii la rând, Gaddafi s-a comportat de parcă era, aşa cum îl proclamau şi propagandiştii săi, „rege între regii africani”, folosindu-se de rezervele abundente de petrol de care dispunea pentru a acorda ajutor ţărilor vecine. A anunţat investiţii de 97 de miliarde de dolari pentru a „elibera Africa de Occident”. Blaise Compaoré, preşedintele din Burkina Faso (ţară despre care s-a zvonit iniţial că ar fi o destinaţie probabilă a exilului lui Gaddafi), a beneficiat în anii 1980 de pregătire militară în Libia, înainte să ajungă la putere printr-o lovitură de stat. Preşedintele Ciadului, Idriss Déby, a provocat, la rândul său, schimbările politice din anii 1990 cu sprijin de la Gaddafi. Preşedintele nigerian, Mahamadou Issoufou, care îl adăposteşte acum pe Saadi, cel de-al treilea fiu al lui Gaddafi, a reuşit să câştige alegerile prezidenţiale din martie mulţumită sprijinului financiar primit de la Gaddafi.
Numai că în ultimii ani China devenise un obstacol în calea ambiţiilor africane ale lui Gaddafi, iar modul ei de operare copia metodele liderului libian: cumpăra sprijinul unor dictatori cu armament şi finanţări. Din anul 2000, China a curtat activ regimurile instabile şi dictatoriale, oferind asistenţă şi o poziţie de refuz a sancţiunilor avute în vedere de ONU împotriva lor. China a intrat bucuroasă în relaţii cu state africane, cu care Europa şi America refuză să discute din cauza unor sancţiuni.
Se pare acum că sancţiunile au fost portiţa prin care China s-a grăbit să se strecoare pentru a primi acces la bogăţiile minerale africane, importante pentru industriile sale vorace. De exemplu, în loc să promoveze pacea în Sudan, aşa cum ar sta bine unui membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU care face caz de dreptul de veto, China s-a implicat din plin în Sudan, unde a pus la dispoziţie armament şi infrastructură pentru industria petrolieră, prelungind astfel conflictul din Darfur. O scrisoare către oficialii chinezi, semnată de mulţi membri ai Congresului SUA, şi un raport al Amnesty International arată că, în fapt, China a exportat armament în Sudan şi a încălcat astfel rezoluţiile ONU. Steven Spielberg, regizorul laureat cu Premiul Oscar, a pus China într-o situaţie jenantă când a demisionat dintr-un post de consultant pentru Olimpiada de la Beijing din 2008, din cauza sprijinului Chinei pentru guvernul de la Khartoum – el a vorbit atunci de o „Olimpiadă a genocidului”.
În timp ce Gaddafi se lupta în vară cu oponenţii săi, zece state din sudul Sudanului s-au desprins şi au cerut independenţa, devenind a 54-a ţară de pe continentul african. Cam 80% din producţia de petrol a Sudanului (care atinge 490.000 barili pe zi) se extrage din zona de sud a Sudanului. În 2010, China a importat aproape jumătate din această producţie, adică aproximativ 250.000 de barili zilnic, o cantitate care echivalează cu aproape 5% din importurile chineze de petrol. După ce a sprijinit guvernul brutal de la Khartoum, China încearcă acum cu disperare să repare relaţiile cu Sudanul de Sud, pentru a putea continua să exploateze rezervele de petrol ale noului stat.
La fel ca Sudanul, şi Angola, al doilea mare producător de petrol din Africa, are în spate decenii de conflicte şi a fost subiectul unor sancţiuni ONU până în 2002. Totuşi, în perioada în care Angola avea statut de paria, China a furnizat finanţări pentru mari proiecte de infrastructură la schimb pentru petrol. Astăzi, China e a doua mare destinaţie pentru petrolul Angolei (Statele Unite, care au reluat importurile după ridicarea sancţiunilor, sunt pe primul loc). Angola produce de fapt mai mult petrol pentru China decât Arabia Saudită, iar în anumite perioade, până la 100.000 de chinezi munceau la proiectele de infrastructură de acolo.
China a ales o cale riscantă – ignorarea drepturilor omului şi încălcarea sancţiunilor ONU – pentru a-şi asigura energia şi celelalte resurse de care are nevoie pentru rapida sa creştere economică. E o alegere care, pe de-o parte, nu prinde bine unui membru permanent al Consiliului de Securitate ONU, iar pe de altă parte nici nu demonstrează că Beijingul ar fi cumva pregătit să fie un actor responsabil în comunitatea internaţională.
Dorinţa Chinei de a înarma şi apăra dictatori africani, chiar şi pe cei aflaţi sub sancţiuni ONU, ca în cazul Libiei, subminează pretenţia ei de „creştere paşnică”. Având în vedere duplicitatea în relaţia cu Libia, lumea ar trebui acum să determine dacă Beijingul respectă regulile internaţionale doar atunci când acest lucru e în interesul său.
Yuriko Koike, fost Ministru al ap ărării şi Consilier naţional de securitate, este Preşedintele Consiliului executiv al Partidului Liberal Democrat nipon. Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
