Dimineata de abia ma dau jos din pat. Febra musculara imi face viata foarte grea dupa cele doua zile de tropait pe crestele Fagarasului. Il trezesc pe Tweety care sta si ma asteapta de cateva zile sub un balcon al cabanei de la Balea Lac si incepem sa coboram in jos spre Curtea de Arges. Aici sus este un tunel care se deschide oficial, in fiecare an, pe 1 iulie. Noi am ajuns cu o saptamana mai devreme, dar vad ca usile sunt intredeschise si, ocolind cu grija nametii mari de cate trei metri ramasi de peste iarna, reusim sa trecem pe partea cealalta a muntelui. Coboram drumul abrupt si meandrat, iar eu ma bucur de curbele frumoase, cascade, paduri si plaiuri verzi. De la un punct, drumul pare un film care se deruleaza tacut in fata ochilor mei, iar eu nu fac decat sa privesc fix, de parca sunt pe canapea, acasa, nu in saua motocicletei. Din pacate, soseaua se strica foarte tare cu 20 de kilometri inainte de barajul de la Vidraru, dar vad cateva echipe de drumari care par ca fac ceva in acest sens. Sper ca acum, cand cititi aceste randuri, situatia s-a mai schimbat.
De aici merg spre sud, apoi urc prin Pasul Rucar-Bran inapoi in Transilvania, vizitez manastiri, pesteri, canioane si multe cetati si biserici fortificate. In aceasta zona din sudul Transilvaniei, cu vizibile influente vestice, aproape fiecare orasel are cate o biserica gotica sau romanica, iar multe au chiar cetati taranesti urcate sus pe dealurile ce domina asezarea. Vad cu surprindere ca sunt multe cetati lasate prada ruinei si degradarii, ale nimanui, dar foarte pitoresti si blande cu ochiul turistului, napadite de vegetatie, partial prabusite, dar ascunzand multe surprize, catacombe, scari intortcheate, fantani vechi sau donjoane. Pe de alta parte, sunt si cetati care sunt in curs de „reamenajare”, iar acum sunt intr-un mare si neinteresant santier. Asa este la Rupea. La intrare scrie mare ca persoanele neautorizate nu au voie inauntru pentru ca risca sa se accidenteze dar eu imi iau acest risc si intru. Incerc sa vad pe langa santier si descopar ruina.
Aici este o cetate foarte veche, romana la inceputuri, cu trei incinte concentrice, care a suferit mult in decursul timpului si acum cineva probabil ca o transforma intr-o fabrica de bani. Muncitorii nu prea stiu sa imi spuna ce anume va fi acolo, iar eu ma plimb prin incinta gandindu-ma cum e mai bine. Sa conservam ruinele in forma actuala si sa invatam ceva din ele doar daca ne transformam toti in arheologi si incepem sa intelegem urme, stiluri si influente, sau sa le transformam intr-un parc de distractii tematic, putin kitsch, dar care va arata foarte spectaculos si, mai ales, va produce foarte multi bani.
Sincer sa fiu, nu stiu raspunsul corect, dar cred ca este undeva pe la mijloc. La fel, nu stiu daca e mai bine sa promovezi o zona si sa rididici nivelul de trai al locuitorilor, dar astfel sa distrugi traditiile si vechile obiceiuri, sau sa o pastrezi ca intr-un muzeu si astfel sa condamni oamenii sa traiasca rupti de lume si in mizeria secolelor trecute. Pe drum, in Saschiz, intr-un han foarte pitoresc il cunosc pe Jim, un britanic ce are o afacere cu gem in Romania si se implica si in lucrari de conservare a patrimoniului si de promovare a acestuia. Vorbim despre toate astea si, ca sa imi dea un exemplu, imi povesteste ca in satul Viscri, sat tipic sasesc aflat in patrimoniul UNESCO, dupa ce au asfaltat drumul ce face legatura cu soseaua nationala, s-au lovit de urmatoarea problema. In mica asezare cu drumuri inguste si intortocheate, nu mai este loc si pentru parcari in care sa incapa numeroasele autocare si rulote ale turistilor. Mi-e foarte greu sa spun care ar fi solutia corecta.
Merg mai departe prin orasele Transilvanene, trec prin Sighisoara, Sibiu, cobor pe Valea Oltului, cotesc spre vest, ocolesc Buila Vanturarita si ajung pe Transalpina unde ma trezesc intr-un grup de sase motociclete, mergand egal si disciplinat pe serpentinele proaspat asfaltate. Drumul urca sus la Ranca, apoi coboara la Obarsia Lotrului si continua spre nord, pana in Sebes. Este incredibil de multa vegetatie si singurul contrast in acest tablou este banda gri-albastruie a drumului ce se desfasoara pe kilometri intregi de extaz pe doua roti. Iar am un zambet tamp intepenit pe fata si decid sa ne oprim putin pentru cateva poze. Cand le vad fata baietilor imi dau seama ca nu sunt singurul care zambesc aiurea, ci s-au molipsit si ei, iar Micky spune ca se simte ca intr-un roller-coaster din care nu il pune nimeni sa coboare.
Dupa o bucla scurta in Parang, pana la lacurile glaciare din caldarea Calcescu, ma indrept spre Hunedoara si Deva unde sunt primit de un club moto local – Free Bikers – si il cunosc pe Mircea. Inainte sa plec din Bucuresti am lansat o invitatie catre oricine ar fi fost dispus, sa imi fie ghid in zona pe care o stia fiecare mai bine. Mircea a fost printre primii care s-a oferit si acum m-a primit in casa lui, m-a pus la masa si in urmatoarele cateva zile ma plimba pe la toate obiectivele din zona. Sunt foarte multe si mi-e greu sa aleg doar cateva. Oricum, notabile mi se par trecutul Muresului cu brudina – un fel de bac vernacular ce gliseaza pe un cablu de otel si este actionat doar de puterea curentului apei si vizita la Sarmisegetusa Regia. Aici nimeni nu imi ia niciun ban si incerc sa imi imaginez cum arata acest loc cu mii de ani in urma. Nu reusesc. Este plin de oameni care au venit sa ia apa si „sa se incarce”. Stau in mijlocul cercurilor de piatra, cu bidoanele de apa langa ei si asteapta ceva cu ochii inchisi. Nu pot spune ca inteleg si imi intreb sarcastic ghidul daca locul asta imi va incarca macar acumulatorul de la aparat. Merg in mijlocul Sanctuarului Mare Rotund si stau si eu putin acolo. Nimic. Cred ca eu am alt tip de mufa si nu sunt compatibil. Vad o femeie care, ca intr-un ritual, mangaie toti stalpii de lemn asezati in spirala in mijlocul cercului mare de pietre si ma gandesc daca sa ii spun ca lemnele alea au fost puse acolo acum doar cativa ani, ca decor pentru un film ce s-a turnat aici. Fac cateva poze si imi pare foarte rau ca nu este nimeni care sa ne vorbeasca despre obiceiurile si credintele dacilor. Sunt aici cateva placute cu explicatii, dar este prea putin fata de ce are acest loc de povestit. Ar fi foarte interesant de aflat istoria si functiunea acestor locuri, povestita intr-un mod accesibil oricui si usor comprehensibil, dar cred ca mai avem putin de asteptat.
La finalul celor cateva zile petrecute alaturi de Mircea, inainte sa ma indrept spre varfurile Retezatului, trec prin satul Alun. Povestea satului aflat langa o veche cariera de marmura este pe cat de simpla si comuna pe atat de emotionanta. Odata un sat cu aproape 500 de oameni foarte harnici si gospodari, multi destul de instariti, au fost supusi procesului de colectivizare de catre regimul comunist si, fiind destul de izolati, si-au pierdut interesul de a sta in vatra satului si de a continua sa munceasca pamantul pentru binele statului maret, asa ca majoritatea a plecat spre combinatele deschise in zona. Astfel, dintr-un sat mare, incet a disparut toata populatia, pe rand au plecat aproape toti si acum au ramas doar opt batrani. Acelasi lucru s-a intamplat in multe locuri si nu ar fi nimic mai special aici, daca satul nu ar fi construit integral din lemn si marmura. Peste tot pe unde s-a folosit piatra, este marmura. Sunt bolovani imensi pe marginea drumului care parca asteapta un sculptor sa isi puna dalta pe ei. Toate casele au fundatiile de marmura si printre copaci se vede biserica alba, sclipitoare si pustie. Este foarte ciudat aici. Intru cu Tweety, facand zgomot si cu rock-ul in urechi, iar cand opresc si imi scot casca, am senzatia ca mi-a cazut ceva in cap. Este o liniste ireala. Sunt intre case mari, de oameni gospodari, frumoase, cu etaj, incuiate si tacute. Nimic nu se misca. Geamurile putin prafuite inca au perdele atent aranjate si totul arata de parca lumea a disparut brusc. Vegetatia este singura care imi spune ca prin iarba de un metru din curti nu a mai mers nimeni de foarte mult timp. Drumurile nu sunt batute, gardurile sunt intepenite si nu aud decat pasii mei si vantul prin frunze. Atat.
Ma uit pe geamul unei case si inauntru vad camerele curate si goale. Intr-un loc expus al casei, vad tencuiala cazuta putin si marmura alba sclipind dedesubt.. Incerc sa ajung la biserica si nu gasesc accesul in curte. Pare ca este inconjurata pe toate partile doar de garduri napadite de vegetatie si iarba inalta. Gasesc intr-un final intarea si vad ca cineva totusi s-a preocupat sa coseasca iarba pe o carare, de la poarta din lemn pana la pridvor. Si este o liniste de imi tiuie urechile. Dau ocol bisericii, prin iarba inalta si nu inteleg cum de sunt oameni care nu au unde locui si aici stau casele goale, biserica este nefolosita, pamantul este nelucrat si cei opt oameni ramasi asteapta sa moara. Este trist. Mi se pare mai trist decat pamantul negru de la Copsa Mica din care macar creste iarba verde, este mai trist decat furnalul de la Govajdie – primul furnal din Romania, o bijuterie de arhitectura industriala – lasat in paragina, este mai trist decat orice am vazut pana acum. Imi vine sa ma mut aici. Il iau pe Tweety si mergem putin pe ulite, la pas, incet. Vad doua case care par locuite si, in rest totul este ferecat. Cel mai trist mi se pare ca eu nu am aflat de acest loc decat de la ghizii mei si, in afara catorva oameni, noi toti, restul, lasam un val al uitari sa se aseze peste locurile si obiectivele noastre pitoresti.
