Secretarul de stat Bogdan Aurescu a fost prins sâmbătă într-o ambuscadă de reprezentanţii Rusiei, Ucrainei şi de un deputat socialist francez pe tema scutului antirachetă. Aurescu a ieşit onorabil, iar francezul a fost adus la ordine de şeful propriei delegaţii.
Ceva relativ remarcabil s-a întâmplat sâmbătă la reuniunea Comisiei pentru apărare şi securitate a Adunării Parlamentare a NATO, care se desfăşoară zilele acestea la Bucureşti. Secretarul de stat pentru probleme europene şi principalul negociator pentru instalarea scutului american antirachetă în România a venit în faţa parlamentarilor pentru a face o prezentare a sistemului şi s-a trezit încolţit de reprezentanţii Rusiei, Ucrainei şi de un socialist francez. Ruşii l-au întrebat pe Aurescu dacă România a avut acordul tuturor statelor NATO pentru a semna acordul de amplasare a sistemului antirachetă în România şi dacă acesta este parte a sistemului european sau american. Ucrainenii au mers mai departe întrebându-l pe Aurescu dacă şi până la ce nivel România s-a consultat cu ţările vecine atunci când a decis să amplaseze instalaţiile de la Deveselu, dacă nu cumva prezenţa militarilor americani în România nu reprezintă o ameninţare la adresa ţărilor din jur (adică a Ucrainei) şi au întrebat ce implicaţii are instalarea scutului asupra regiu-nii Mării Negre. Francezul, Jean Michel Boucheron, care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Adunării Parlamentare a NATO, a spus că oricum scutul nu face doi bani pentru că nu e eficient că am face mai bine să dăm banii pe altceva şi că, în general, noi, românii, nu suntem suficient de maturi politic pentru a vedea că Rusia nu mai reprezintă o ameninţare.
Că un socialist francez adoptă poziţii antiamericane şi proruse nu este o noutate. Şi oricum ieri, şeful delegaţiei franceze, Loic Bouvard, a dat publicităţii o declaraţie în care preciza că intervenţia lui Boucheron nu reflectă poziţia delegaţiei Franţei şi nici orientarea de politică externă şi de apărare a Franţei. În schimb, poziţiile ruşilor şi ucrainenilor reflectă atitudinea guvernelor de la Moscova şi Kiev. Aurescu le-a răspuns ucrainenilor că Ucraina a fost informată cu privire la amplasarea scutului şi le-a replicat că cei 150 de soldaţi americani de la Deveselu nu ameninţă pe nimeni. Mai mult, a făcut foarte bine când le-a spus că americanii nu ameninţă echilibrul de la Marea Neagră câtă vreme ruşii au o bază militară incomparabil mai mare la Sevastopol, în Crimeea. Pe de altă parte, Aurescu le-a reamintit ruşilor că decizia a fost luată transparent, că Moscova a fost informată, dar şi că „suspiciunea nu poate caracteriza relaţia dintre Rusia şi NATO, Alianţa considerând Rusia ca un partener şi nu ca o ameninţare sau un inamic”.
Acest schimb de replici aparent elegant ascunde câteva realităţi de politică externă nespuse. În relaţia cu Ucraina, este limpede că decizia Kievului de anul trecut de a prelungi închirierea bazei de la Sevastopol pentru flota rusă a Mării Negre a fost făcută fără consultarea sau măcar înştiinţarea Bucureştiului. Să vii, în calitate de parlamentar ucrainean, şi să pretinzi României să ceară aprobarea Kievului pentru instalarea scutului american reflectă o poziţie inamicală, dacă nu de-a dreptul ostilă. Totodată, precizarea lui Aurescu privind faptul că NATO nu consideră Rusia o ameninţare sau un inamic face trimitere la noua strategie militară adoptată de Rusia anul trecut care identifica NATO drept principala ameninţare. De aici şi eforturile Moscovei de a submina cu orice preţ scutul antirachetă, deşi ştie foarte bine că nu este îndreptat împotriva ei. Nu este pentru prima oară când oficiali ruşi „denunţă” faptul că România nu a cerut acordul tuturor statelor membre NATO când a decis instalarea scutului. Această insistenţă lasă să se întrevadă viitoarea tactică de atac a Moscovei împotriva scutului.
În martie, americanii se oferiseră să le acorde ruşilor acces la sistemele de alertă timpurie şi la informaţiile obţinute de radarele americane şi/sau NATO. Vicepremierul rus Serghei Ivanov a plusat şi a pretins acces deplin la „butonul roşu” de declanşare a sistemului anti-rachetă. În acel moment, 39 de senatori republicani i-au trimis o scrisoare lui Obama, în care l-au avertizat că nu poate ceda Rusiei responsabilitatea pentru apărarea Statelor Unite şi a aliaţilor europeni. Din acel moment, această opţiune a căzut. Ruşii s-au repliat şi au cerut „garanţii juridice” de la NATO că scutul nu este îndreptat împotriva lor. „Garanţii juridice” înseamnă un tratat prin care NATO să se angajeze că nu va folosi scutul nici măcar în cazul în care Rusia ar ataca cu arme nucleare Europa sau Statele Unite. Ceea ce revine la aceeaşi opţiune a „butonului roşu”, fără ca Rusia să ofere în schimb garanţii că nu va utiliza armamentul său împotriva Europei sau SUA.
De câte ori cineva îi face o propunere absurdă, Ostap Bender, celebrul escroc creat de scriitorii ruşi Ilf şi Petrov are o replică ironică: „Da’ cheia de la casa de bani n-o vrei?”. În cazul scutului antirachetă, ruşii cer NATO cheia de la casa de bani. Singurul care s-a gândit până acum să le-o ofere a fost ministrul francez de externe, Alain Juppe, care a declarat că problema garanţiilor poate fi discutată. Afirmaţiile lui Juppe au valoare pentru ruşi, dar nu pentru că Franţa s-ar arăta dispusă să le ofere garanţii juridice.
Nu de la Franţa vor ei garanţii, ci de la America. În schimb, cu ajutorul unor prieteni precum Franţa, Germania sau Italia, ruşii pot spera să blocheze asumarea de către NATO la summitul de la Chicago a scutului antirachetă şi aşa ar trebui interpretată şi plângerea că România nu ar fi cerut acordul tuturor statelor membre pentru instalarea sistemului de la Deveselu: drept încă o încercare a Rusiei de a crea o ruptură între România sau Polonia şi vechea Europă. 
