A debutat în literatură în România, cu succes, fiind o reprezentantă de marcă a scriitorilor douămiişti – promotorii unui curent literar definit de criticul Octavian Soviany prin sintagma „hedonismul vacuităţii”, dar a ales să trăiască în Marea Britanie.
Ioana Baetica Morpurgo (30 de ani) a plecat din ţară pentru un doctorat despre cultura tranziţiei în post-comunist. Acum trăieşte în sudul Angliei, în Bridport, unde în ultimi ani a iniţiat şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor intitulat „Lectures on Everything”. Colocviile sale sunt foarte diverse şi au o audienţă din ce în ce mai mare, ajungând de la câteva zeci de invitaţi, să aibă acum sute.
Este energică, aspră cu lumea din jur, pătimaşă, dar un bun observator şi un aspru critic al societăţii contemporane. Şi-a luat observaţiile, le-a răsucit, le-a analizat şi le-a dat o formă într-un roman, „Imigranţii”. Protagoniştii sunt cinci români care fug/pleacă din ţară pentru o viaţă mai bună în Anglia.
Ioana a acceptat să ne întâlnim pentru a vorbi despre ea, despre cartea ei şi despre cum viaţa ei are o altă „formă” de când a ales statutul de imigrant.
Cultura tranziţiei în România post-comunistă, temă de doctorat în UK. De ce ai ales Anglia pentru o astfel de lucrare?
Ioana Băeţică: Ca să pot să mă văd când am chef cu H., care e englez. În acelaşi scop înalt am ales şi universitatea unde să aplic – Exeter – ca să fie cât mai aprope de unde locuia el. Deşi întrebarea ta bătea în altă direcţie…
Ce presupune proiectul tău de „hedonism al ideilor”, intitulat Lectures on Everything, pe care de altfel îl invoci şi în prima parte a romanului?
I.B: După ce-am născut (am o fetiţă de cinci ani), lumea s-a-nchis ca o uşă. Nimeni nu-ţi spune asta dinainte. Adevăratul rit de trecere al naşterii e al mamei mai întâi, şi-apoi al pruncului. M-am mutat într-un oraş de provincie unde nu cunoşteam pe nimeni, într-o cultură în care abia păşisem, un scriitor care nu foloseşte decât la telefon limba în care scrie şi uite-mă: de la doctorat în antropologie culturală la maternitate. Aveam două opţiuni: să iau pastile anti-depresive sau să încerc, dacă nu pot eu însămi să fiu „în lume”, să-mi aduc „lumea largă” înapoi la mine. Şi exact asta am făcut. Am scris o listă cu toate subiectele despre care eram interesată: studii culturale, literatură, astronomie, drepturile omului, ş.a.m.d. şi-apoi am depistat diverşi specialişti pe temele astea (autori de carte, profesori universitari, ziarişti, scriitori, etc.) şi i-am invitat la noi în oraş să vorbescă unui public destul de eclectic preţ de o oră-două în câte-o seară de vineri. Discuţiile de obicei se prelungesc până noaptea târziu, sunt extrem de alerte, poate şi fiindcă sunt unse cu vin.
Trăieşti de şapte ani în UK. Ce faci acum, scrii şi în limba engleză?
I.B: Scriu în limba în care se întâmplă să gândesc în momentul respectiv. Destul de multe pasaje din „Imigranţii” s-au născut în engleză şi-apoi le-am tradus. Jocul ăsta – pe două fronturi – e extrem de util atunci când trebuie să mă îndepărtez de-o idee şi s-o consider la rece. De obicei îi schimb ambalajul verbal – o traduc adică, aşa încât să nu mai fiu tentată să reacţionez la formă, ci la mesaj. Şi mai dau lecţii de pian puradeilor, prin metoda soundscapes (peisaje sonore).
Anglia te-a acceptat uşor? Dar tu pe ea?
I.B: Hmmm….Cred că după 9/11 Anglia aspiră la un prototip de imigrant cu totul şi cu totul middle class, uns pe frunte cu uleriurile democraţiei capitaliste, botezat în ciorba globalismului, de preferinţă agnostic şi apolitic. E un paradox: dacă ceri azil politic sub motiv că, în cazul în care te trimit de unde-ai venit or să te tortureze, e mai greu să fii acceptat decât dacă te însori cu un cetăţean britanic. Dreptul la integritate umană şi demnitate mi se pare mai preţios decât monogamia. Interesant: ca sa ţi se acorde viza de şedere permanentă în UK trebuie să treci printr-un test de Britishness, a cărui pregatire presupune învăţarea pe dinafară a vreo 60-70 de pagini de tabele cu statistici sociale. Nu istorie, nu Shakespeare, nu Benjamin Britten. Journey towards Citizenship se numeşte – îl recomand oricărui antropolog care vrea să se documenteze pe tema migraţiei în Occident.
Te regăseşti în vreunul din personajele din „Imigarnţii”?
I.B: Cel mai mult mă irită Maria. E artificială, obsedată de sine, o râzgâiată şi-o artistă de mâna a doua cu un orgoliu de geniu. Cel mai aproape îmi e Răzvan, poate şi pentru că la capitolul lui am lucrat cel mai mult (cercetarea mi-a luat aproape doi ani) dar şi fiindcă, într-un fel, mesajul lui e nosce altrum în loc de perenul noscete ipsum – un deziderat de caracter la care am aspirat dintotdeauna, cu mai mult sau mai puţin succes. Genul lui de abordare a problemei – o combinaţie de implicare simpatetică şi calcul raţional, de asemenea, în clipele mele cele mai bune – îmi e familiar. Politica de stânga, având ca axe situaţionismul din anii ’50 -’60, Convenţia Drepturilor Omului şi ecologismul anilor 2000 – iarăşi ne ţin de aceeaşi parte a baricadei.
E foarte interesant cum reacţionează diferiţi lectori la cele cinci poveşti. Mamei i-a plăcut Gruia cel mai tare. Metafora pentru suflet. Eram convinsă.
Scrii uşor? Cum îţi alegi temele de lucru?
I.B: Scriu când cred că am ceva de spus, prin urmare nu-mi aleg temele, nici un scriitor nu cred că face asta, ci mai degrabă sunt condusă spre ele din curiozitate. Scriu uşor când am ceva de spus, scriu greu, şi de obicei renunţ – când îmi dau seama că ceea ce spun nu conteză în economia generală a palavrei. Mai degrabă aş putea spune că-mi aleg personajele, întrucât cu ele încep întotdeauna. Mi se conturează în minte anumite tipuri umane care apoi, încet încet prind formă, voce, fizionomie, au păreri pe care încep să le discute cu mine la micul dejun, îşi confecţionează un trecut care să le justifice diverse poziţii, şi-aşa mai departe până când devin în mintea mea atât de vii încat a scrie despre ei e ca şi cum mi-aş scrie jurnalul. De multe ori, când vreau să testez forţa unei idei a vreunui personaj, indiferent dacă eu însămi cred sau nu în ea, o introduc şi o susţin într-o discuţie reală, cu prieteni, cu necunoscuţi pe tren, etc. M-am certat de nenumărate ori cu H. fiindcă vroiam cu tot dinadinsul ca ideile în care crede Răzvan să stea în picioare, şi-asta cu mult înainte să-i scriu povestea. Da, cred că nu temele mi le aleg, ci personajele. Ele îşi conţin cumva deja tema.
Unul dintre aspectele cel mai atent elaborate din carte este cel din primul capitol, referitor la închisorile CIA de pe teritoriul României şi la raportul lui Dick Marty prezentat în faţa Consiliului Europei în 2007, concentrat cu precădere pe cazul României şi al Poloniei. Parcă ai vrea să atragă atenţia asupra unor detalii puţin cunoscute de public sau chiar ascunse de către oficiali. Ce poţi să ne spui despre acest lucru?
I.B: Nimic mai mult decât am spus în roman. Doar că între timp s-a demonstrat fără drept de apel existenţa black site-ului CIA din Polonia, de pe aeroportul Szymany, iar oficialităţile din România continuă să nege orice implicare la ei în bârlog. Ziarele se ocupă de alte chestii mai importante – violuri, scandaluri interlope, pensii, abonamente RATB.
Cine vrea să afle mai mult, în afară raportului lui Marty, le recomand Stephen Grey – Ghost Plane şi Andy Worthington – The Guantánamo Files.
Visezi în fiecare noapte?
I.B: Visez foarte mult, foarte complicat şi foarte intens. De obicei ţin minte ce visez (m-a învăţat cineva, când mă trezesc, înainte să deschid ochii, să mă asigur că primul lucru pe care-o să-l văd n-o să fie fereastra.) Visez în episoade, de la o noapte la alta, de la o lună la alta. Uneori mă culc în mijlocul zilei doar ca să pot să aflu ce-o să se mai întâmple în nu ştiu ce vis. Ciudat totuşi că nu stau niciodată să le psihanalizez. Traducerea viselor în fapte reale mă deprimă.
Revenire
Ioana Morpurgo s-a întors zilele acestea în ţară, pentru lansarea celui de-al doilea volum al său de proză „Imigranţii”, editura Polirom. Cele cinci personaje însingurate- un doctorand gay şi de stânga, o pictoriţă mediocră, un broker, o menageră şi un ţigan fără acte – veniţi din România, încearcă să obţină cetăţenia. Ioana Batica Morpurgo are programate până în 18 octombrie lansări în Iaşi, Cluj, Braşov şi Timişoara, după ce s-a întâlnit deja cu publicul bucureştean.
Autoarea a mai publicat în 2004, tot la Polirom, volumul „Fişă de înregistrare”.
