Cu trei zile în urmă premierul grec George (Yorgos pentru filologi) Papandreou a fost în Berlin ca să-i convingă pe nemţi că vor câştiga bani dacă investesc în Grecia. Unii, pe-aici, spun că simplul fapt că Angela Merkel nu l-a arestat şi nu l-a aruncat în închisoarea datornicilor e un semn suficient de bun. Germania rămâne, deocamdată, stâlpul financiar al Europei. Întrebarea este „Pentru cât timp?”. Dar nouă, românilor nu ne pasă de chestii de-astea. Noi îi avem pe Becali, Borcea, Dan Diaconescu, Ponta, Antonescu, Voiculescu şi, mai nou, Ceauşescu. Viitorul ţării este asigurat.
Există o gravă eroare de design în ceea ce este descris, în mod curent, drept „arhitectura europeană”. Berlinul este unul dintre cele mai vii oraşe ale Germaniei şi am întâlnit mulţi berlinezi care chiar se iluzionează că urbea lor este cel mai apropiat lucru pe care îl are Germania de ceea ce s-ar putea numi un „oraşmediteranian”. Bineînţeles, Berlinul nu este nici măcar pe-aproape de ceea ce s-ar putea numi „spiritul Mediteranei”, dar nemţii sunt atât de dornici şi de binevoitori încât nu te lasă inima să le spui adevărul în faţă. Ştiţi care sunt problemele de serviciu ale unui berlinez? Acum vreo două seri, o prietenă ne mărturisea frustrarea că nu îşi poate convinge colegii de serviciu să plece acasă după opt ore de muncă. Se pare, din spusele ei, că majoritate se simt ruşinaţi – exact, RUŞINAŢI! – dacă îşi părăsesc locul de muncă înainte de a fi petrecut 9, 10 sau 12 ore la slujbă. Jalnic, nu?
Aici intervine eroarea de care aminteam. Cancelarul Angela Merkel, Parlamentul şi Comisia Europeană, aproape fiecare birocrat din Bruxelles şi, din nefericire, propriul nostru preşedinte, pare să lucreze sub premisa falsă că grecii pot fi transformaţi, peste noapte, în nemţi. Că în locul unei naţiuni care munceşte cel mult 3-4 ore pe zi şi, în rest, petrece pe banii statului (ai statului german, desigur), vom avea, cumva, printr-o magie de nepătruns, o ţară de oameni responsabili care să muncească de trei ori mai mult pentru salarii de două ori mai mici şi se vor bucura de acest aranjament. Este o ipoteză la fel de valabilă ca pretenţia că Berlinul este un oraş mediteranean.
De vreo câteva zile, liderii europeni se întrec să ne explice lucruri prin articole publicate în marile ziare europene. Alaltăieri, şeful liberalilor europeni, Guy Verhofstadt – e un moment trist pentru liberalismul european dacă nu au găsit un lider mai bun decât un belgian – se străduia să ne convingă în Financial Times că nu există alternativă la Statele Unite ale Europei – cunoaşteţi poezia: politică fiscală comună, ministru de finanţe european etc. Sau n-o cunoaşteţi? – Ieri, în International Herald Tribune, nimeni altul decât Gordon Brown însuşi îşi asuma curajul nemaiîntâlnit să reia, în stilul său de neînţeles, exact aceleaşi idei exprimate de Barack Obama cu o seară înainte: că Europa trebuie să cheltuiască mai mult din banii pe care nu îi are ca să iasă din criză. Toţi aceşti lideri par să fi ratat întâlnirea cu realitatea. Nu poţi să faci Statele Unite ale Europei cu Germania, Grecia, Finlanda şi Italia. Nu e ca o uniune între Texas şi New York. E ca una între Marte şi Venus. Ideea că poţi face din greci nemţi şi să construieşti o uniune politică mai strânsă este, pur şi simplu, inaplicabilă.
Ceea ce înseamnă că Europa are nevoie de o doză masivă de modestie. Europenii nu se mai pot baza pe economiile nemţilor şi ale altor câteva state nordice pentru a ieşi din criză, nici nu pot tipări bani în neştire cum face Ben Bernanke în America şi nici nu se pot da pe mâna Chinei. Singura soluţie a Europei este austeritatea bugetară şi creşterea investiţiilor în domenii productive, capabile să genereze exporturi. Şi da, cel mai bun model pentru asta este Germania, chiar dacă băncile germane sunt în ultimul hal şi au nevoie urgentă de recapitalizare. Ideea e că nu există alternativă. Acum trei zile, prim-ministrul Greciei, Papandreou, a venit la Berlin să se îi ceară Angelei Merkel să nu abandoneze Grecia şi să se roage de oamenii de afaceri germani să investească în Grecia. Este suficient să spunem că nu am văzut niciodată un şef de stat sau de guvern umilindu-se în asemenea măsură pentru a-şi salva ţara de la colaps.
Uniunea Europeană traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea ei şi singura soluţie care pare la îndemână dar despre care nimeni nu vorbeşte este revenirea la o comunitate mai puţin integrată, o piaţă comună mai solidă dar fără nonsensurile integrării politice şi ale monedei unice.
Ceea ce ne aduce la problema noastră. Aţi văzut pe undeva în ultima vreme să se discute serios despre chestiunile de mai sus? Sau, să luăm un exemplu la întâmplare, despre faptul că iPhone se face în Asia şi a ucis competiţia în asemenea măsură încât a închis fabrica Nokia de la Jucu şi, în curând, toate fabricile Nokia şi că ar trebui să ne reorientăm pentru că nu ne permitem să pierdem slujbe în România?
Faptul că spaţiul public este ocupat de non-personalităţi precum Borcea, Becali, Dan Diaconescu sau, cu totul remarcabil, Nicolae Ceauşescu, este măsura deconectării României de lume. Este, de asemenea măsura imensei manipulări la care este supusă societatea românească de către aşa-zisele televiziuni de ştiri. Totul cu un singur scop: să sporească şansele de a accede la putere ale unor oameni care nu au anvergura politică şi intelectuală necesară pentru a se afirma drept lideri în timpuri de criza ca acestea. Dacă nu suntem parte a dezbaterii care contează atunci suntem ţinuţi în mod deliberat captivi într-un mediu artificial în care oameni lipsiţi de orice valoare PAR să valoreze ceva. Deci, cine vrea să voteze Ponta&Antonescu?
