„Nu mă pot împiedica să mă întreb dacă într-adevăr «O scrisoare pierdută» e un text actual sau dacă nu cumva noi suntem cei rămaşi în urmă. Şi-atunci râsul se transformă-n rânjet, iar veselia are gust de ipsos.” O spune Codruţa Popov în caietul de sală al premierei Teatrului Naţional din Timişoara, după textul esenţial al lui I. L. Caragiale, în viziunea directorului companiei, regizoarea Ada Lupu.
S-o luăm pe rând. Codruţa Popov nu alcătuieşte din nimic caietul de sală, ci fiindcă, iată, după bocetul din anii ’90 provocat de dispariţia secretarului literar de teatru, după sentenţioşii care-i dovedeau inutilitatea, lucrurile încep să se reaşeze/redeseneze. Clădirea Naţionalului de pe Bega, pe care continuu să-l cred etalon în geografia teatrală românească a momentului, a împlinit 135 de ani şi are mari şanse de a se întoarce la arhitectonica originală, propusă de celebrii arhitecţi imperiali Helmer şi Fellner.
Pentru marcarea aniversării, în chiar ziua în care, în 1876, era inaugurat edificiul, pe 22 septembrie, timişorenii contemporani au mai „inaugurat”, prin urmare, un spectacol ţinând de firmamentul dramaturgic autohton. Însuşi contextul venind în întâmpinarea proiectului, nu de alta, dar la anul sunt alegeri, iar din moravurile constatate de Nenea Iancu, nu s-a schimbat nimic. Doar haina care, cum altfel, în politică, face pe om.
Ada Lupu execută o demonstraţie a perenităţii substanţiale a naţiei întru obiceiurile sale politiceşti, a întoarcerii în timp pentru a fi în ton cu opinia Codruţei Popov, adică a încremenirii în proiectul istoric (nu degeaba zicea Bacovia: „pe-aceleaşi vremi mă regăsesc”). Contextuând spaţiul scenografic, Zsolt Fehervári îmbracă totul în imagini autoadulatoare ale personajelor centrale. Nu inutil, în secvenţa iniţială, Pristanda (Ionuţ Pîrvulescu) poartă o tavă plină de pahare cu vin, din care Tipătescu (Colin Buzoianu) soarbe de zor: viaţa e vis în varianta bahică, atât cât să se ţină omul pe picioare şi să nu încurce amicii şi inamicii politici. În contrapartidă, Cetăţeanul Turmentat (Valentin Ivanciuc) e chiar treaz şi cam sobru-morocănos, ca orice lucrător care se respectă al serviciilor secrete (fost securist, cum altfel, doar îl cunoaşte conu’ Zaharia de la…).
De altfel, Trahanache (încă un rol exemplar semnat de Romeo Ioan) asigură cheia de boltă a triumviratului perfect (playboy guraliv, bun de echilibrat administrativ judeţul şi hormonal nevasta) – servicii de ordine (în cazul de faţă Pristanda e interfaţa, eventual musculoasă, pentru Cetăţeanul a cărui turmentare nu e decât o unealtă al conspirării) – politician, elementul cosmetic al lui Trahanache fiind costumul popular de vizită de lucru, al unui tovarăş de-al nostru, dintre noi, care trage sforile rânjind. În context, şi Caţavencu (Ion Rizea) şi explozivul cuplu aproape de comedie bufă Farfuridi (Victor Manovici) – Brînzovenescu (Cătălin Ursu) sunt nişte glume de lichele, fantoşe de jucat pe degetele triumviratului de care vorbeam, trei domni Jourdain care fac şi ei proză politică pe unde li se permite (primul costum în care apare Caţavencu este lămuritor în acest sens – de altfel, Alina Lăţan chiar merită notă maximă pentru costume).
Zoe din spectacolul Adei Lupu este o creaţie extraordinară/o imitaţie perfectă a realităţii realizate de Claudia Ieremia. Personajul, cu nivel cultural de „Cancan” şi nădejdi de „Cosmopolitan”, cu scurte răbufniri de Miţa Baston, e combinaţia ideală a „modelelor” mondene la zi, asigurându-şi liniştea prin puterea sexului (nu scapă nici Caţavencu, probabil nici Pristanda, nici Cetăţeanul Turmentat), deşi nu Eros e motorul, ci intuiţia de organism unicelular a strategiilor de conservare a comod-veşnicei somnolenţe… La replica „Alegătorii vor vorbi”, Cetăţeanul Turmentat răspunde „Da, noi vom vorbi”. Or, în context, dacă „serviciile” vorbesc, atunci Trahanache îşi poate vedea liniştit de şmecheriile lui în dansul puterii, Tipătescu de paharele cu vin roşu (şi consecinţele lor erotice), Zoe de fashion-dormitare, iar Pristanda & Co de iluzia de ipsos că există. Stucatură generală, marmură ioc!
