Parteneriatul strategic dintre România şi SUA va fi pus, probabil, mai curând la încercare decât şi-ar fi dorit partenerii, având în vedere tensiunile tot mai accentuate din estul Mediteranei. Pe perioada preşedinţei lui Traian Băsescu, parteneriatul în cauză, extins săptămâna trecută la Washington, a rămas ferit de momente tensionate de genul celor apărute în ultimii ani în relaţiile cu Parisul, Berlinul sau Roma pe varii teme – începând cu tratamentul aplicat cetăţenilor români de etnie romă şi terminând cu blocarea aderării României la spaţiul Schengen.
Gestul semnării acordulului americano-român privind amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă pe teritoriul românesc la nici 48 de ore de la comemorarea a zece ani de la atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 nu este lipsit de o anumită simbolistică. Ameninţările la adresa securităţii Europei au crescut, conform analiştilor militari, considerabil de când România a decis, în februarie 2010, găzduirea scutului antirachetă american – pe de o parte, din cauza Iranului care dezvoltă tehnologii asociate cu rachetele balistice, dar şi de croazieră, iar pe de alta, ca urmare a mişcărilor sociale din Orientul Mijlociu.
Cum Turcia adoptă o poziţie tot mai agresivă faţă de Israel şi pare ferm înscrisă în cursa pentru leadership-ul din Noul Orient Mijlociu în baza susţinerii cauzei palestiniene, România nu mai are cum să constituie o „cantitate neglijabilă” pentru SUA, deoarece este cel mai mare stat european membru al NATO din proximitatea Orientului Mijlociu. În plus, ţara s-a demonstrat un partener tot mai transparent, apt pentru a fi inclus pe lista partenerilor cărora li se pot transmite informaţii clasificate. Lipsa de apetit a preşedintelui român pentru ambiguităţi retorice sau comportamentale nu reprezintă un neajuns în ochii Washingtonului – Traian Băsescu fiind perceput, probabil, ca un soi de şerif dur şi eventual mai neortodox, decis să facă ordine în orăşelul său de provincie.
Situaţia economico-socială din România pare, la rândul ei, cel puţin deocamdată, mai stabilă. Guvernul a prescris ţării amara medicaţie a austerităţii pentru a preveni insolvenţa, iar naţiunea a înghiţit-o fără proteste violent-anarhice în stil grecesc. Nu în ultimul rând, ţara este, din fericire, una dintre puţinele din Europa rămase ferite de atacuri teroriste în cursul acestor ultime decenii atât de sângeroase.
România a cheltuit până în prezent, fără să se plângă, peste 600 milioane de euro pentru participarea ei la misiunea NATO din Afganistan. Nu s-a numărat printre ţările care s-au grăbit să îşi retragă trupele de pe frontul afgan şi nici nu dă dureri de cap preşedintelui Obama aidoma tandemului franco-german, în continuare paralizat în faţa crizei tot mai adânci a zonei euro. Preşedintele român poate să susţină mult şi bine ideea realizării Statelor Unite ale Europei – limbajul său politic de la Washington relevă desluşit cât de conştient este că SUA sunt şi rămân principalul garant al suveranităţii României.
La rândul ei, Ambasada SUA de la Bucureşti şi-a reluat, de ceva vreme, rolul de stimul extern nodal pentru accelerarea reformelor interne, delegaţia Comisiei Europene fiind de ani buni complet absentă din viaţa politică şi publică a României. În mod logic, reprezentanţa diplomatică a Germaniei era cea care putea umple golul lăsat de tăcerea delegaţiei CE prin eforturi suplimentare de supraveghere a paşilor României, căutând să îndrume ţara pe calea modernizării şi transformării ei într-un partener viabil al UE, cu reale „drepturi depline” în cadrul acesteia.
Dar ambasada Germaniei pare în continuare interesată preponderent de relaţii economice şi comerciale avantajoase – în ton, desigur, cu punctul de vedere al cancelarului german, relevat cu ocazia vizitei în România, când doamna Merkel a considerat că este cazul să-i solicite public omologului ei român achitarea datoriilor statului faţă de firmele germane, aspect ce putea fi punctat la fel de bine şi într-un cadru mai restrâns, la masa discuţiilor.
De doi ani, Mark Gitenstein se dovedeşte un ambasador extrem de energic, dispus să susţină toate eforturile de optimizare şi augmentare a statului de drept şi a sectorului economico-financiar pentru ca România să poată deveni atractivă în ochii unui număr cât mai mare de investitori străini responsabili. Conform CV-ului ambasadorului, acesta este originar din Alabama – unul dintre cele mai sărace state ale SUA, devenit la un moment dat chiar sinonim pentru politici insalubre, dar transformat apoi, treptat, într-un stat cu un standard de viaţă mai decent şi perspective net îmbunătăţite.
Ca fost avocat corporatist, este limpede că actualul ambasador al SUA va avea puţină înţelegere pentru toţi cei care abandonează prea uşor bătălia pentru modernizarea României – fie că este vorba de varii instituţii autohtone, fie de colegi diplomaţi din alte ţări. Alabama s-a putut moderniza în baza construcţiei de autostrăzi, a canalizării investiţiilor centrale în proiecte generatoare de locuri de muncă, precum şi în educaţie – dacă UE reuşea să îşi însoţească generoasa retorică cu niscaiva susţinere şi planuri concrete, România nu mai era astăzi unul dintre membrii ei cei mai săraci, ci o ţară cu potenţial şi perspective considerabile.
La Washington, preşedintele Băsescu nu s-a sfiit să critice deschis, într-o discuţie cu membrii diasporei, atât autorităţile române şi reprezentanţii concernului Bechtel pentru semnarea unui contract extrem de păgubitor pentru România, cât şi instituţii internaţionale precum Banca Mondială sau FMI pentru a nu fi acţionat ca un veritabil câine de pază în privinţa ruinosului contract. Este cu atât mai îmbucurător că, între timp, SUA susţin Bucureştiul în ideea demarării urmăririi penale în cazul oricărei companii, autohtone sau internaţionale, care a oferit sau oferă mită unui oficial român. Dacă statele UE doresc cu adevărat ca România să beneficieze de pe urma statutului ei de membru şi să nu decadă în postura de colonie a unor afacerişti central-europeni şi/sau levantini, atunci diplomaţii ţărilor Uniunii vor trebui să probeze concret că problemele şi cauza României au devenit şi ale lor.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
