În urmă cu zece ani, Sandra Ecobescu a hotărât că este mai important să faci ceea ce-ți place și te reprezintă și a pornit în aventura numită Fundația Calea Victoriei, astăzi un actor important pe scena culturală bucureșteană.
Cu ocazia acestei aniversări, Sandra Ecobescu a povestit pentru RL despre ce înseamnă să faci alegeri curajoase, despre perseverență și optimism, despre creativitatea românilor și dinamica culturală a Capitalei.
România liberă: Ce ați făcut înainte de înființarea Fundației Culturale Calea Victoriei?
Sandra Ecobescu: După ce am terminat Facultatea de Litere, știind limba neo-grea-că, am beneficiat de o bursă oferită de Fundația Onassis – poate că asta a avut legătură cu ceea ce am făcut mai târziu, fiind vorba tot despre o fundație.
Am avut apoi un episod de un an în care am lucrat la Ministerul de Externe. În mintea mea erau niște idei frumoase, dar naive, despre cum poate fi promovată imaginea României în lume. Îmi doream să promovez cultura noastră peste hotare; atunci însă, în primul deceniu de după Revoluție, destul de tulbure și agitat, lucrurile nu stăteau prea bine în acest domeniu. Nimic din ce-mi imaginam eu că ar trebui să facă un tânăr diplomat nu se întâmpla acolo. Exista multă birocrație și un limbaj specific, importat de această dată de la Bruxelles.
Cum ați ajuns la ideea unei fundații culturale?
După bursa din Grecia și perioada petrecută la Ministerul de Externe, a urmat o lungă perioadă profesională. Timp de șapte ani, am lucrat într-o firmă de logistică. Am aterizat din lumea cărților în lumea reală.
A fost pentru mine ca un fel de armată, a cărei disciplină te formează, în sensul cel mai bun. Însă nu mai aveam timp pentru viața mea personală și pentru fiica mea, care creștea. După momentul în care mi-am dat demisia din postul de director comercial, cu mulți oameni în subordine și stresul aferent, în ziua următoare m-am trezit că nu mai am nimic de făcut! În acel moment de căutare a unei noi direcții am avut această șansă extraordinară – probabil că din când în când în viața oamenilor se „deschid cerurile“ – ca sora mea, Irina, să-mi spună: „Sandra, eu am apartamentul de pe Calea Victoriei, care e gol. Ce-ai vrea tu să facem acolo?“.
Și, în acel moment, inspirată de cartea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“, a domnului Neagu Djuvara, a apărut ideea unui spațiu independent al culturii și al educației, deschis publicului larg. Eu eram speriată de istorie, nu mă apropiam de acest subiect cu lejeritate. Această carte, care se poate citi cu plăcere și care aduce o abordare relaxată și echilibrată, după decenii de încrâncenare și naționalisme prăfuite, a generat un declic în mintea mea. Și atunci am hotărât să creăm un spațiu unde oameni ca Neagu Djuvara, profesioniști din domenii umaniste și culturale, să se întâlnească cu tineri – ne‑am gândit în prima fază la liceeni și studenți – și să le împărtășească din ideile și pasiunea lor.
Aveam în minte profesorii pe care cu toții ni-i dorim: oameni bine pregătiți, carismatici, cu un anumit profil moral, deschiși, fără orgolii. Acestea erau ideile pe care le aveam în minte și acesta a fost începutul. I-am spus „Calea Victoriei“ pentru că primul sediu a fost, după cum ziceam, într-un apartament de pe această stradă și deoarece Calea Victoriei este o arteră emblematică a Bucureștiului. Aveam, totodată, în plan să facem conferințe despre oraș, ceea ce, pe vremea aceea, nu exista în viața culturală a Capitalei. Existau multe cărți despre acest subiect, mai ales despre Bucureștiul interbelic, însă nu existau conferințe și tururi care să prezinte românilor istoria Capitalei.
Cu ce bani ați pornit la acest drum?
Cu banii pe care îi pusesem deoparte pentru zile negre și care s-au terminat în câteva luni, lucru care m-a forțat să devin foarte creativă.
De curând, am fost la Facultatea de Marketing din cadrul A.S.E. la o discuție cu studenții. La întrebarea tinerilor „De unde găsiți fonduri pentru proiecte? Cum găsiți sponsori?“, le-am spus că e minunat să ai bugete și sponsori care să îți susțină ideile, dar, până să ajungi acolo, absența susținerii financiare te poate face foarte creativ. Marii artiști au revoluționat lumea nu pornind la drum cu sponsori și bugete, ci cu multă pasiune, dedicație și inventivitate, deseori cu resurse limitate și trecând prin diverse încercări. La momentul acela, în 2007, piața cursurilor pentru tineri și adulți era foarte limitată. Pe piață existau în special cursuri de
limbi străine și puține cursuri
de pictură sau de teatru.
Noutatea cu care am venit, pariul dificil pe care l-am făcut și care ne-a adus în atenția bucureștenilor, a fost paleta largă, diversitatea atrăgătoare de
cursuri umaniste și culturale.
Lectorii la care am apelat au fost foarte deschiși. În momentul în care te duci către o personalitate culturală și-i povestești ce vrei să faci, dar nu ai bani, iar persoana respectivă îți spune cu tot sufletul că se bucură de pro-iect și se alătură echipei de profesori, este extraordinar. Aici mă refer la doamna Georgeta Filitti, domnul Andrei Pleșu, dirijorul Tiberiu Soare, domnul Vintilă Mihăilescu, doamna Adina Nanu și mulți alții. La început, visam să facem toate cursurile gratuit, pentru elevi și studenți, pentru a-i ajuta să își aleagă profesia potrivită, să își urmeze pasiunea cu ajutorul unor mentori dedicați. Am solicitat sprijinul unor companii pentru a susține financiar primul nostru curs, cu dl Neagu Djuvara – „Cum am trăit secolul XX“ – dar apoi am realizat că a obține o sponsorizare presupune multe luni de networking și răbdare. Pentru că ne doream să începem și să trecem la treabă cât mai curând, a apărut ideea unei taxe de participare din partea adulților, care să susțină activitatea fundației și totodată participarea gratuită la cursuri a tinerilor.
Așadar, la orice curs avem „bursieri“, adică elevi și studenți care participă gratuit la cursuri în urma unei solicitări trimise pe e-mail.
Cum ați reușit să creșteți numărul de cursanți?
Lucrurile au crescut în mod natural, am început cu un curs pe seară și acum avem cinci, plus evenimente diverse în oraș. Avem sediul, de patru ani și jumătate, în zona Mântuleasa-Popa Soare, atât de dragă lui Mircea Eliade datorită aerului ei atemporal și nostalgic. Sunt cinci săli de curs, unde seară de seară intră între 10 și 15 persoane la câte un curs. Așadar, ne vizitează cam 300-400 de persoane pe săptămână, copii, tineri și adulți care învață la fundație lucruri noi și utile, își dezvoltă imaginația și gândirea critică abordând aceste domenii cultural-umaniste pe care noi le promovăm de zece ani. Facem PR pentru studiul vechilor civilizații, pentru filozofie, istoria artei, antropologie, psihologie și alte subiecte care ne plac.
Unul dintre domeniile culturale în care am inovat, atrăgând mult public tânăr către muzica clasică, este cel al educației muzicale. Cu dirijorul Tiberiu Soare am început colaborarea acum 10 ani, cu o conferință la care au participat 15-20 de persoane. Acum organizăm concerte cu orchestră simfonică și soliști, la Sala Radio, cu 900 de oameni în public. În plus, am publicat două cărți de mare succes, de popularizare a muzicii clasice și de operă: „Pentru ce mergem la Operă?“ și „Nouă povești muzicale“. Cele două volume cuprind transcrierea conferințelor noastre cu Tiberiu Soare.
Pe lângă cursanții care vin la sediul nostru, avem și publicul care participă la conferințele ținute la Grand Hotel Continental ori Cercul Militar, unde participă cam 100-200 de persoane per eveniment. Avem parteneri care ne găzduiesc în sălile lor, care au înțeles că ceea ce facem are sens, că publicul bucureștean apreciază cultura și istoria. Am avut o serie lungă de conferințe cu doamna Filitti despre palatele din București și i-am plimbat pe cursanții noștri prin numeroase monumente, clădiri de patrimoniu mai puțin accesibile publicului larg, de o mare frumusețe și însemnătate pentru istoria Capitalei și a marilor familii boierești.
Mai exact, care sunt activitățile Fundației?
Avem cursuri – teme prezentate în mai multe întâlniri – și conferințe pe domenii foarte variate: actorie, cinema, antropologie, folclor, arte plastice și istoria artei, astronomie, design interior, arhitectură, psihologie, dezvoltare personală – domeniu care a crescut foarte mult, la cererea publicului –, filozofie, fotografie, civilizații vechi, istoria costumului, religie și spiritualitate, scriere creativă, literatură, istorie, muzică și jurnalism.
Istoria este unul dintre domeniile pe care punem accent. Acum, de exemplu, avem o serie de conferințe despre personalități românești care au schimbat lumea. În paralel, continuăm plimbările cu public prin București. Am început să organizăm tururi pietonale prin oraș acum nouă ani. Acum există numeroase astfel de tururi, derulate de diverse organizații, și ne bucurăm că am „lansat“ această modă, că am reușit să trezim în asemenea măsură apetitul bucureștenilor pentru istoria propriului oraș.Ideea acestor tururi a apărut în cadrul unui curs susținut de doamna Georgeta Filitti, „Poveștile Bucureștiului și Calea Victoriei“, primul curs despre istoria orașului realizat vreodată. Este important ca bucureștenii să cunoască istoria orașului, să recunoască monumentele, spațiile cele mai importante, ca să reacționeze în cunoștință de cauză atunci când este în discuție dărâmarea unui palat, a unei case memoriale, a unei zone istorice. Educația, cunoașterea, dezvoltă simțul civic și duce la implicarea directă, activă, în protejarea patrimoniului.
Doamna Filitti ne-a propus atunci să mergem în Centrul Vechi și să povestească acolo despre zona comercială a vechiului București. Aceasta a fost prima plimbare prin București, în 2008, cu un public de 25-30 de persoane și un istoric pasionat. De atunci, am dezvoltat, împreună cu istoricul Anita Sterea, peste 12 trasee, diverse plimbări culturale în Bucureștiul istoric, care încep, în fiecare an, la final de martie și se termină în noiembrie.
Viața culturală în București: dinamică și creativă
Cum vi se pare că au mers lucrurile în acești ani de activitate din punct de vedere al educației, al culturii?
Cu siguranță încep să se întâmple și lucruri bune în educație și în domeniul cultural. Este încurajator că în București și în orașele mari din țară există multe evenimente culturale, asociații active, teatre independente, festivaluri de muzică etc. Acestea sunt gândite pentru toate gusturile și toate categoriile de public, ceea ce mi se pare minunat. Sunt foarte multe direcții, multe nuclee, spre deosebire de cultura din comunism, și acest lucru este normal, pentru că societatea, lumea în care trăim e fragmentată. Domnul Vintilă Mihăilescu, antropolog, ne povestea la o conferință la fundație că, împreună cu studenții lui, a analizat viața culturală a orașului București, în comparație cu cea a Berlinului, și au ajuns la concluzia că suntem extrem de dinamici și creativi, chiar și în lipsa mijloacelor materiale consistente, mai ales în zona culturii alternative. Asta se întâmplă în condițiile în care ne tot plângem că nu mai sunt bani sau că lumea este blazată și se uită doar la televizor! Ceea ce nu este adevărat. Bani există tot timpul, însă deseori sunt prost gestionați. În mod neașteptat, uneori această lipsă de fonduri face oamenii foarte creativi. Rigiditatea sistemului de stat, care nu e doar un fenomen local, îi forțează pe oameni să găsească soluții ca să se exprime, să comunice un mesaj. Și publicul selectează, publicul este foarte curios și deschis, dinamic.
Noi existăm datorită publicului. Sunt oameni care vin la cursurile noastre de ani de zile. Suntem deja prieteni, avem mii de oameni care au făcut cursuri la noi. Avem cursanți de toate vârstele, doamne din corporații care vin cu mamele sau fiicele lor la cursuri, tineri, și lucrurile funcționează foarte bine, grupele cu persoane de toate vârstele au o dinamică extraordinară. Cursurile sunt interactive, e interesant să vezi cum își transmit informații oameni din generații sau zone profesionale diferite – doctori, avocați, publicitari, contabili, ingineri, freelanceri, artiști etc. Apare un schimb de idei extrem de fertil, nu numai între profesori și „discipoli“, ci și între cursanți. Oamenii se împrietenesc, comunică, râd, se bucură de normalitate, își fac grupuri, revin la cursuri, la concerte. Oferta culturală din România este comparabilă cu ceea ce se întâmplă în marile capitale europene, diferența principală fiind, probabil, bugetele alocate de instituțiile organizatoare, de sponsori și de stat în anumite cazuri. Îmi amintesc că, atunci când am vizitat Parisul, acum câțiva ani, metroul era plin de superbe afișe ce anunțau expozițiile de pictură din muzeele parizene. Sper să avem și noi așa ceva curând.
Nu știu dacă ne-am născut poeți, dar creativi și entuziaști cu siguranță suntem, foarte efervescenți, dornici să învățăm, iubitori de frumos și foarte curioși. Nu suntem stabili, nu perseverăm, nu stăm bine la capitolul conservarea valorilor, dar ne dorim să evoluăm și mie asta mi se pare un lucru grozav. Este un prim pas. Trecerea de la o viață patriarhală, de la începutul secolului XX, la viața tumultuoasă din marile capitale ale lumii, pe care o imităm acum, este foarte bruscă. Așa cum spunea dl Vintilă Mihăilescu, ce s-a petrecut în Occident în câteva secole, din punct de vedere social și cultural, la noi se petrece în circa 100 de ani, deci avem de recuperat și de asimilat multe etape. Aș spune că suntem ca prințul din poveste, care trebuie să crească în câteva zile cât cresc alții în câțiva ani.
